Indatorarea a ajuns sa fie asimilata prin definitie cu capitalismul modern. Romanii au prins repede si ei ideea ca daca n-ai credit nu esti cool. Chiar si de la Bucuresti s-a auzit saptamana trecuta marele oftat global de usurare, in momentul in care administratia de la Washington a decis sa infiinteze un AVAS american, care sa preia putregaiul din sistemul financiar.

Se vor plati astfel bani grei de la buget pentru a rascumpara „active neperformante“, adica datorii ale firmelor sau persoanelor care s-au imprumutat mai mult decat puteau da indarat. Aceste imprumuturi au fost impinse pe piata de bancheri care, in goana dupa profit, si-au prins urechile in propriile scheme alambicate de ascundere a riscului de ochii publicului, ajungand sa creada ei insisi propria reclama mai mult decat era cazul.

Pe vremea cand era bunicul tanar, era o mare rusine pentru cineva sa aiba datorii neplatite, la prieteni sau la banca. Exista un oarecare blam pentru situatia de datornic. Ceea ce nu inseamna ca nu se luau si atunci credite, ci ca functiona o anume presiune sociala care limita aruncarea cu capul inainte in tot felul de aventuri, imobiliare sau de alt fel. Lumea arata cu degetul spre vecinul, daca acesta era indatorat, si desi relatiile in comunitate nu se schimbau, omul era cumva tratat ca un prieten bun care a contractat temporar o boala, deci trebuie tinut putin sub observatie pana se vindeca.

Genul asta de atitudine s-a pierdut cu totul, iar indatorarea a ajuns sa fie asimilata prin definitie cu capitalismul modern. Intrati in aceasta lume cu mult avant dupa 1990, romanii au prins repede si ei ideea ca, daca n-ai credit, nu esti cool. Cum in SUA s-a putut crea un val urias de credite numite criptic si aparent onorabil „sub-prime“ (ceea ce ar trebui de fapt tradus prin „sub orice critica“, in sensul ca bancile s-au calcat pe picioare sa dea