Ne-am obisnuit aproape cu constatarea resemnata ca fiecare politician din Romania isi construieste orizontul de aspiratii undeva foarte jos, aproape de gaicile curelei. Acolo se inchide cercul sau de interes, intre buzunar si burdihan.
Ca Elena Udrea si-a smuls andrelele din cocul de gheisa ca sa le infiga, feciorelnic, in ochiul alegatorului, am inteles: un fular impletit gros acopera orice decolteu antielectoral. Ca pe Mircea Geoana l-am vazut aruncand cu pachetele de euroi romanilor din Italia de ziceai ca da seminte porumbeilor din Piata Domului, mai treaca-mearga: l-o fi luat ameteala tot ridicandu-se pe varfuri sa ajunga premier.
Ca pe Traian Basescu l-a apucat din nou grija de relatiile maghiaro-maghiare intre o sarma de Praid si o reteta proprie de branza cu rosii, nu-i vreo noutate: politica in clinchet de vesela i-a mers intotdeauna la inima, ca gheata cu scotch-ul.
Ca Tariceanu l-a dat pe Adomnitei cu capul de coltul catedrei si l-a pus sa scrie de o suta de ori pe curat „1 octombrie e inainte de 1 noiembrie“, e absolut normal: cineva trebuia sa ia magareata pentru marirea in avans a lefurilor profesorilor. E mare miza electorala si fiecare se descurca dupa posibilitati, aptitudini sau inspiratie.
Ne-am obisnuit aproape cu constatarea resemnata ca fiecare politician din Romania isi construieste orizontul de aspiratii undeva foarte jos, aproape de gaicile curelei. Acolo se inchide cercul sau de interes, intre buzunar si burdihan. Cu toate astea, tot ti se urca sangele la cap cand vezi cat de meschine le sunt preocuparile egoiste si cat de scurta le e aria de acoperire a viitorului. Cand lumea intreaga se cutremura in spasme financiare, cand supravietuirea unei civilizatii, a capitalismului si a democratiei se joaca pe o tabla de Monopoly, nimeni, aici, la Bucuresti, nu pare sa vada dincolo de 30 noiembrie. Te as
