Mircea Mihăieş: "Ar trebui, ca profesor, să mă bucur că guvernul îmi măreşte salariul cu zece procente".

Ar trebui să mă bucur că tatăl meu, unchii şi mătuşile mele se simt în al nouălea cer la gândul că mai câştigă nişte bani la pensie. Ar trebui să mă bucur şi pentru că asta înseamnă încă vreo cincisprezece procente la economiile mele: măcar două-trei luni de-aici înainte, se vor descurca singuri. Ar trebui să mă bucur că se vor împuţina scenele asemănătoare celei la care am asistat ieri-dimineaţă: mă aflam într-un supermarket şi, după ce am ales din rafturi cele necesare, m-am aşezat la coadă. O coadă imensă, ca în orice weekend. În faţa mea, un domn în vârstă avea în coş un singur produs: o franzelă feliată. Adică lucrul cel mai puţin recomandabil de cumpărat într-un asemenea loc. Pe lângă faptul că nu e proaspătă, pâinea mai e şi chinuită zile în şir în punga de plastic ermetic închisă. M-am gândit că domnul în vârstă nu cunoştea zona, pentru că la nici zece paşi de magazin se putea cumpăra exact acelaşi tip de franzelă, proaspătă, caldă şi rumenă.

M-am convins, vreo douăzeci de minute mai târziu, că personajul meu cunoştea foarte bine şi zona, şi magazinul, dar şi avantajele - derizorii - ale cumpărării din „supermarché“. Când a ajuns în dreptul casei de marcat, i-a întins vânzătoarei, împreună cu câteva monede, un cartonaş dreptunghiular, spunându-i, totodată, cu bruscă energie: „Stimată domniţă, am şi card de fidelitate!“ Cu alte cuvinte, bietul om aşteptase cuminte la rând, târşindu-şi picioarele în ritmul de melc al avansării spre casierie, doar pentru că în acel magazin putea să cumpere cu câţiva bănuţi mai ieftin o pâine. Că respectiva pâine era nu doar proastă, ci şi deprimant de dizgraţioasă la privit, nu intra în nicio socoteală.

Şi totuşi, nu mă bucur deloc. Pentru că tot acest spectacol al generozităţii guvernamen