„În actualele circumstanţe, trebuie să fim mai uniţi ca niciodată în jurul valorilor pactului republican. Acele valori pe care terorismul le neagă“. Cuvintele erau rostite la 3 octombrie „În actualele circumstanţe, trebuie să fim mai uniţi ca niciodată în jurul valorilor pactului republican. Acele valori pe care terorismul le neagă“. Cuvintele erau rostite la 3 octombrie 2001, iar oratorul se numea Lionel Jospin, pe vremea aceea premier, sub mandatul lui Jacques Chirac. Şapte săptămâni mai târziu, primele trupe franceze erau trimise în Afganistan. Şapte ani mai târziu, se alege praful de „unitatea naţională“.

Pentru a-şi justifica refuzul de a prelungi mandatul forţelor franceze în Afganistan, socialiştii fac uz acum de argumente arhicunoscute, pe care oricine le cunoaşte, de la stânga la dreapta. Riscul confruntării directe? Riscul împotmolirii fără ieşire? Există, fără îndoială. Aşa cum existau şi când François Mitterrand considera că Franţa nu poate fi „un frate vitreg pentru Occident“ şi hotăra, în consecinţă, implicarea noastră în primul război din Golf, sub comandament american. Nimeni de la stânga nu a suflat atunci vreo vorbă despre  „deriva atlantistă“. „Insulta“, dacă într-adevăr e una, a fost lansată acum în capul lui Nicolas Sarkozy.

Se poate vorbi însă de o „derivă atlantistă“, când soldaţi din 39 de ţări, din care 25 de membre ale Uniunii Europene, sunt angajaţi în teatrul afgan? În numele cărei logici condamnabile ar trebui să lăsăm doar în seama partenerilor noştri grija de a lupta şi pentru noi? Multe dintre ţările amintite nu au cea mai bună părere despre mandatele lui George Bush, dar asta nu le împiedică să ia parte la „efortul comun“ în războiul împotriva terorismului. Mai ales, după ce i-au auzit pe candidaţii McCain şi Obama spunând că vor continua, chiar amplifica, politica SUA  în Afganistan. Ei ştiu bine că proble