În urmă cu 50 de ani, în septembrie, avea loc la Bucureşti premiera în România a operei lui George Enescu "Oedipe", la mult timp după premiera de la Paris. Cea mai recentă montare a capodoperei enesciene, semnată în 2003 de regizorul român stabilit în Franţa, Petrică Ionescu, a fost reluată cu acest prilej la Opera bucureşteană.

O văzusem şi în urmă cu cinci ani, dar nu am pierdut ocazia să o revăd. Controversată la acea vreme, producţia – foarte bogată din punct de vedere scenografic – se joacă rar, în primul rând pentru că montarea şi demontarea decorurilor durează foarte mult pentru a fi integrată în stagiune.

În urmă cu cinci ani, Petrică Ionescu afirma: "Ceea ce l-a interesat pe Enescu la Oedip a fost descoperirea unui om spiritualizat încetul cu încetul de-a lungul vieţii sale… Ce mă interesează pe mine foarte mult la Enescu – şi de aceea am şi creat vizorul din decor, în care drumul iniţiatic este văzut printr-un obturator – este că el depăşeşte destinul.

Poziţia particulară a lui Enescu, concepţia lui despre Oedip (şi care nu s-a mai întâlnit la un alt gânditor sau compozitor) ţin de partea filosofică. Aportul filosofic, nu numai muzical, al lui Enescu este că omul – după părerea lui – este mai puternic chiar decât destinul şi poate să-l învingă."

Vizualul bate muzica

O montare dominată de vizual, explozie de culori, forme şi planuri Oedipe-ul lui Petrică Ionescu propune o viziune îndepărtată de ascetismul şi simplitatea ce dominau montările cu Oedipe realizate în aceste cinci decenii în diverse teatre de operă ale lumii.

Rămân la părerea că pentru un iubitor de teatru, de exemplu, care se apropie greu de operă, o astfel de montare reprezintă o tentaţie în a face cunoştinţă cu acest gen. Petrică Ionescu şi-a asumat şi concepţia decorurilor, doar costumele aparţinându-i lui Cătălin Ionescu-Arbore, fiind gândite în