Străinii trebuie să ştie că suntem pudici. Cum şi suntem. Străinii sunt proşti. Nu văd decât ce le arătăm Românul e pudic. Nu vrea să vadă şi să audă porcării. A, câte un scandal lăbărţat, ca la OTV, asta da, asta merită. E distractiv la culme şi e chestie de libertatea presei. Sau câte un monolog buruienos de-al lui Becali, normal! Omul e cumsecade. Creştin! Iubitor de fotbal! Sau versurile cântate de manelişti! Să nu mai facem pe nebunii! Sunt rupte din viaţă! Ne-am săturat de snobii şi elitiştii care le desconsideră. Da, suntem pudici, oameni la locul lor, băieţi fini. Dar asta nu înseamnă că nu gustăm plăcerile vieţii. Nu suntem fandosiţi. Iubim şpriţul, cheful, lăutarul, chiar dacă zice şi cântări mai deocheate. Însă între două chefuri, suntem ruşinoşi. Cu frică de Dumnezeu. Să nu îndrăznească te miri cine să ne spună lucruri fără perdea. Hai să zicem că între prieteni, sau în familie mai merge. Dar nu la vedere, nu în public. În public suntem domni, ţinem, mă-nţelegi, la onoarea noastră şi avem ambâţ. Suntem pudici. Avem, e adevărat, un repertoriu de înjurături cum nu mai au, se pare, decât ruşii şi ungurii. Ce imaginaţie barocă, ce combinaţii, ce ingeniozitate erotică! Popor vital, îndrăzneţ, creator. Căci în fond, e vorba de artă!
Furia e domesticită pentru a străluci, preţios, în chihlimbarul unor formule inegalabile, aproape nelumeşti. Există, de altfel, formaţii muzicale de succes în al căror repertoriu, sudalma, sexul vertiginos, manevrele tantrice colaterale (de la „oralităţi” nemiloase la sodomizări rectificatorii, de la fecale la „gâţi”) joacă un rol decisiv, spre satisfacţia a milioane de ascultători patrioţi şi pudici. Avem deja şi foarte mulţi scriitori de talent care au descoperit, în zorii fragedei noastre libertaţi, vocabularul frust al acuplării, cu toate organele şi procedurile ei. Da, înţelegem arta, căci ne-am născut poeţi! Dar
