Brăila e un oraş unde nu mai e comunism, dar nici capitalismul n-a început. Clădirea teatrului domină străzile prăfoase şi deşi aparent se încadrează în peisaj, teatrul este unul dintre factorii cei mai vii din viaţa oraşului. Câţiva oameni întreţin dinamica teatrală. Astăzi va fi vorba despre regizorul Radu Afrim, factor de turbulenţă şi de creativitate pe care doamna Veronica Dobrin, directoarea teatrului „Maria Filotti”, a ştiut să-l alinte şi să-l certe. 

Poveştile incluse în drama scriitorului irlandez Martin McDonagh sunt saturate de violenţă, dar nu de imitarea violenţei văzute în filme, ci de invenţiile elaborate de „minţile nevinovate” de copii. Un bărbat este arestat de poliţia unui stat totalitar gata să-l pedepsească pentru că naraţiunile imaginate de el sunt transformate în realitate.

Crimele din manuscris se petrec în colţurile întunecate ale oraşului. Violenţa copiilor interferează în mod dezordonat şi nefericit cu violenţa de stat a poliţiştilor. Element indispensabil pe traseul de la realitate la invenţie şi invers, Omul pernă este tot un personaj de poveste: fiinţa fără anexe agresive îşi sfătuieşte interlocutorii, ajunşi pe diversele trepte ale disperării, să se sinucidă: moartea e preferabilă chinurilor.

Sunt găsite cadavrele celor care s-au sinucis. Piesa are o structură inelară: inelul ultim, invizibil şi implicit, ar putea fi marele monolog al lui Ivan Karamazov despre suferinţa copiilor.

Însă piesa lui Martin McDonagh introduce un element nou, tulburător: de îndată ce li se dă posibilitatea, victimele-copii se transformă, cu mari delicii, în călăi-copii, modelele narative oferite de adulţi sunt doar un punct de plecare pentru fantezia lor malignă. Interogatoriul la care sunt supuşi scriitorul şi fratele său rimează cu mărturiile supravieţuitorilor din temniţele totalitarismului, dar în ce