Nu a avut timp să vadă decât maşina care se apropia vertiginos... Apoi, firul s-a rupt. Întuneric, linişte... o vagă durere şi parcă un plânset de femeie deznădăjduită. S-a trezit la spital. Trăia. La 16 ani, rămăsese în viaţă. Dar fără piciorul drept. Am găsit-o în recreaţie, într-o sală de la parterul Liceului „Nicolae Titulescu“ din Craiova, alta decât aceea unde învăţase anul trecut. După accident, îmi explică, directorul a mutat clasa ei, a X-a D, de la etaj la parter. Zâmbeşte. S-a obişnuit cu atenţiile şi grija pe care toată suflarea liceului i le-a arătat încă din prima zi. De aceea nu e surprinsă nici acum, când toate fetele din clasă s-au strâns ciorchine la banca ei. Adiţa îi scrie o cerere către director, Lori o întreabă dacă vrea ceva de la chioşc, Mirela îi povesteşte filmul de aseară... Nici una nu o face pentru şefa clasei. O fac pentru Michiduţa lor, cum o alintă cu drag, prietena şi colega pentru care, în iulie, şi-ar fi dat fericite sângele, numai să o salveze. Un răspuns... pentru toată viaţa 28 iulie a picat într-o luni. Mihaela plecase de acasă de dimineaţă, pe la 7.00, cu Cătălin, fratele ei. Trebuia să ajungă la ţară şi au mers în intersecţie, să-şi aştepte bunica. Totul s-a petrecut într-o clipă. O Dacie venea cu viteză dinspre Luncă. Aflată în refugiu, tânăra a apucat să vadă doar cum şoferul a tras brusc de volan în dreapta. N-a avut timp să reacţioneze. Bolidul a rupt o conductă, apoi a smuls din asfalt semaforul. Şi, brusc, s-a făcut întuneric... „M-am trezit la spital, la Reanimare, după multe ore în care medicii au încercat să mă readucă la viaţă. A fost cumplit...“, povesteşte Mihaela. Se joacă, uşor nervoasă, cu un pix. Nu-i place să-şi amintească. Din când în când zâmbeşte, pentru a-şi ascunde emoţia. În jur, colegele au împietrit, ascultând, a câta oară, dureroasa poveste. „Veniseră mulţi oameni să mă vadă... Erau părinţii, Că