De când bucatele au început să poarte nume, farfuriile noastre au devenit teatrul celor mai insolite întâlniri între animale de tot felul, toponime şi personalităţi răsunătoare - gastronomi, eroi, sfinţi, aris-tocraţi, prelaţi, aventurieri, scriitori, artişti sau politicieni.

File de hulub à la Pompadour, coaste de vită Sfântul Ménehoud, sitar Pückler-Muskau, păstrăv Ioana d´Arc, vrăbioară de viţel Trianon, caltaboş Richelieu, creier de vită Cardinal, sosurile (inter)naţionale - olandeze, pariziene, germane, portugheze, genoveze, lioneze -, sînt numai câteva exemple din bucătăria clasică franceză şi, implicit, europeană, a secolelor XVIII-XIX.

Ieri

Faptul că animalul din reţetă devine o parte din numele mâncării e un fapt firesc, un gest de recunoaştere postumă a animalului sacrificat drept coautor, alături de chef, al felului cu pricina, dar şi o asumare, o mărturisire a statutului omenesc de uzufructuar şi devorator legitim al regnurilor coexistente.

Azi

O anumită jenă modernă faţă de hrăpăreţul verset trei din capitolul IX al Genezei: „tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie mâncare”, o inversare a raportului de teroare din versetul doi, acelaşi loc: „groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului(…)” sau doar o nesfârşită tandreţe alimentară, ne fac să numim tot mai graţios, diminutiv şi evaziv feluritele mâncăruri şi fiare care ajung pe mesele noastre: ciorbiţă, sărmăluţă, păstrămioară; văcuţă, berbecuţ, purcel(uş).

Cu avantajul că, în felul acesta, încălcarea postului sau a restricţiilor religioase, plăcerea interzisă sau pofta vinovată îşi pierd din gravitate: căci una-i să mănânci porc şi cu totul altceva e să guşti niţel purcel sau să iei (abstract) doar (minimalist) nişte (vag) purceluş (mic).