În taberele de romi din preajma marilor oraşe italiene este sărăcie multă. Sărăcie, mizerie şi un fel de a privi viaţa ca pe un adversar pe care trebuie să-l biruieşti. "Am mai scăpat şi de ziua asta" - pare a fi primordiala grijă a oamenilor care îşi duc traiul la periferia vieţii. Sînt locuri unde nu există vise, iar dacă totuşi apar ca o scînteie de speranţă, sînt "avortate" încă din primele clipe de potenţială existenţă. Pentru că aici nu e loc pentru a da naştere şi a creşte un vis, aici nu există planuri de lungă durată, nu există "cînd voi fi mare". Nimeni nu le garantează copiilor romi că pot ajunge şi ei "mari". Li se girează însă doar aceeaşi perspectivă pe care au avut-o părinţii lor şi părinţii părinţilor lor: o viaţă chinuită, discriminată, pe care, în lipsă de modele, sînt obligaţi s-o moştenească şi s-o ducă şi ei, zi de zi. Ce mîncăm mîine? Cu ce ne îmbrăcăm? Ce ne aşteaptă?

Singurul plan mai "de viitor" pare a fi pusul murăturilor, obicei păstrat încă de femeile din tabere. Femeile şi copiii sînt, în continuare, segmentul cel mai dezavantajat. Femeile de multe ori ţin casa (în cazul taberelor, vorbim de rulote improvizate, lipite şi construite din placaje de metal vechi), cară, alături de bărbaţii lor, fier vechi, ies la cerşit, fac mîncare şi au grijă şi de familie.

Copiii, ca majoritatea copiilor de romi pe care i-am întîlnit, sînt disperaţi după un strop de atenţie. Dacă le zîmbeşti, se simt iubiţi. Dacă stai puţin de vorbă cu ei, se simt importanţi. Cînd trebuie să pleci, se simt abandonaţi şi nici nu-ţi mai răspund la salut. Şi, vorbind de ei, vorbim de viitorii adulţi, condamnaţi de mici la subzistenţa cercului vicios pe care nimeni nu pare interesat să-l întrerupă.

Tabăra neoficială: Via Santa Maria

Trecem, în goana maşinii, pe lîngă Ponticelli. Cartierul mărginaş al oraşului Napoli, unde acum cîteva luni au avut l