Un eveniment artistic cu care ne-am întîlnit rar în ultimii ani s-a petrecut la începutul acestei toamne. Trei mari expoziţii, deschise în spaţii diferite, reconstituie peste 50 de ani de activitate ai plasticianului Gheorghe Iacob. O cantitate uriaşă de lucrări vorbeşte despre adevăratul profesionist care, între pereţii propriului atelier, nu încetează să meargă mai departe, să caute, să experimenteze, să-şi împlinească menirea pentru care simte că se află aici pentru că, într-adevăr, are de spus lumii cîte ceva. Gheorghe Iacob a ajuns la o vîrstă venerabilă şi se află acum la prima expoziţie personală. O surpriză, dar totodată o demonstraţie ce ne face să vorbim despre respectul pentru o profesiune în care împlinirile nu vin uşor, despre efortul continuu de a reuşi să te descoperi pe tine, dincolo de toate tentaţiile ce vin din afară. Expoziţiile lui Gheorghe Iacob deschise la Sala Dalles, la Palatul Mogoşoaia şi, într-un viitor apropiat, la Galeria Dialog vorbesc despre unul dintre artiştii care au parcurs toate etapele de frămîntări ale artei româneşti din perioada postbelică. Deşi s-a format în perioada anilor ’50, în teroarea primilor ani ai dictaturii comuniste, artistul a beneficiat de îndrumările unor buni maeştri ai artei româneşti. În lucrările sale din acei ani, toate aceste influenţe sînt vizibile, dar, în ciuda faptului că putem citi sursele – care duc către o bună tradiţie a picturii noastre, cu o preferinţă evidentă pentru Andreescu –, ceea ce impresionează este cunoaşterea limbajului, tehnica bine pusă la punct. La Sala Dalles sînt expuse zilele acestea o serie de lucrări de la sfîrşitul anilor ’50, la care ne uităm cu mare interes. Tot ceea ce se află acum pe simeze constituie o veritabilă lecţie pentru cei care analizează şi cataloghează, de la distanţă, arta făcută în România înainte de 1989. Expoziţia lui Gheorghe Iacob oferă reperele esen