România anului 2008 şi-a aniversat cea mai de seamă odraslă, Bucureştiul, la frumoasa vîrstă de 549 de ani. Elena Udrea ne-a încîntat cu talentele dumneaei într-ale croşetatului şi ale limbii. Române. Spectacolul de lumini, apă, lasere, muzică, foc şi cîte şi mai cîte a încîntat sute, poate chiar mii de oameni, lăsînd provincia în beznă. PSD fierbe într-un scandal sexual care mi se pare un atac electoral de cea mai joasă speţă. Palatul Parlamentului a fost inundat de artificii, semănînd cu o navă spaţială ce lansează mici rachete spre nemurire. „Coaliţia ruşinii“ şi „Coaliţia de stînga-dreapta, dar mai mult stînga“ ating apogeul la proba de băşcălie. Ciudatul sentiment este că nu ştiu dacă e chiar aşa de rău. Pare aproape amuzant să ai un joc de genul acesta şi pare atît de uşor să îţi repeţi încontinuu că „nu-i nimic, sînt doar în campanie“. Să ai un circ politico-social care să te aţîţe împotriva unuia sau a altuia, un circ în care nu mai susţii un candidat pentru ceea ce este, ci îl susţii pentru cît de bine îl poate tîrî în noroi pe celălalt. Îmi spunea o doamnă în metrou, citind fabulosul Libertatea, că „şi ce dacă PNL-u’ e dă stînga? Las’ să fie, că mie tot de Băsescu îmi place. Uite la el ce simpatic e“. „Stimată doamnă, PNL-ul e destul de important şi e de dreapta. Şi dacă vă place de Băsescu pentru că e simpatic, atunci nu înţeleg de ce vă place şi de Stolojan. Că dumnealui nu este chiar cel mai simpatic politician“. Charisma, orele de prime-time la televiziune şi scandalul cît mai colorat, fără pic de proiect politic real, reprezintă criteriile de selecţie a noilor noştri conducători. Şi la o adică, aşa cum am mai spus, îi avem pentru că, deşi îi acuzăm, îi votăm. Am început astfel să ne complacem într-un sistem politico-social în care sîntem tîrîţi fără încetare, ca într-o locomotivă în viteză, fără frîne. Fără frîne, fără frîne, cum ar spune o cun