De ceva vreme nu mai gust lamentaţiile la adresa Bucureştiului. Recunosc, nu e un oraş pe care să îl adori pur şi simplu (de altfel, privesc chiorîş oamenii care adoră locuri pur şi simplu, adorarea unui loc fără amintiri e ciudată, iar dacă amintirile sînt cele care contează, atunci orice loc poate fi adorat, chiar şi Bucureştiul). Îi recunosc şi toate păcatele, traficul prost gestionat, maşinile de pe trotuar, praful etc. Dar există la bucureşteni şi la vizitatorii oraşului un fel de pornire spre automutilare. Zici Bucureşti şi trebuie să pufneşti superior. Nimic nu e bine în acest oraş. Ai zice că două milioane de oameni se înghesuie aici doar pentru a avea de unde să fugă, doar pentru a avea un loc pe care să-l urască. Or, nu e Bucureştiul atît de negru. De fapt, e un oraş banal. Suferă de toate bolile unui oraş banal aflat în boom economic şi prezintă toate oportunităţile unui oraş banal aflat în boom economic. Bucureştiul nu e New York, nici Londra, nici Paris. A-l compara mereu cu nişte locuri cu care nu are rost să intre în competiţie nu face decît să-ţi dezvolte o gîndire schizoidă: urăşti cu program un loc unde trăieşti pentru că nu e alt loc, deşi nu şi-a propus niciodată să fie acel loc. Deşi se schimbă mereu, Bucureştiul rămîne constant: o metropolă neterminată, centrul economic şi politic al unei ţări care ea însăşi e neterminată. "Micul Paris" - această metaforă cu care ne mîndrim ascunde în ea un secret pervers. Cei care i-au spus aşa nu doreau de fapt să trăiască aici, visau la Parisul real. Pofta locuitorilor săi de a trăi în altă parte, în "adevăratele" oraşe, a făcut din Bucureşti o paradoxală metropolă provincială.

Bucureştiul nu mai e un oraş mort. Ce îi lipseşte este comunitatea.

Mă întreabă cunoscuţii dacă nu îmi lipseşte Londra. Îmi lipseşte. Aşa cum îmi lipsea şi Bucureştiul atunci cînd eram la Londra. A fetişiza un loc e p