De un timp încoace, oriunde mă uit, văd numai oameni sărmani, încolţiţi, încovoiaţi de propriile griji. Oameni aflaţi la limita supravieţuirii, cu priviri rele şi înjurături grele. Oameni care au uitat pînă şi ce înseamnă caritatea faţă de cei mai năpăstuiţi decît ei. O lume cenuşie, mizeră, în care numai nuanţele şi gradele nefericirii diferă. Asta e imaginea pe care o am zi de zi, străbătînd Bucureştiul cu trei mijloace de transport în comun. Probabil că de la volanul limuzinelor, de la ferestrele vilelor de lux sau din clădirea Parlamentului lumea se vede mult mai roz. Rozul strident al nepăsării. Şi atunci m-am bucurat mult cînd Mihnea Blidariu a pus, în rubrica sa din Observator cultural, o întrebare importantă: „Aţi renunţa la mica dumneavoastră fericire pentru a salva ţara asta de la nefericire?“. Unii au văzut în ea o ipocrizie, alţii o întrebare retorică. Cred că nu-i vorba nici de una, nici de cealaltă, ci mai degrabă de o exasperare, de o dorinţă de a face ceva pentru a ieşi din impas. Măcar de a pune întrebarea corectă. De altfel, Mihnea Blidariu spunea limpede că aşteaptă răspuns. În orice caz, întrebarea asta mi-a umblat mult timp prin minte şi m-a însoţit mai multe zile, în care am tot încercat să găsesc răspunsul potrivit. M-a însoţit la expoziţia de la Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei, o expoziţie-document organizată de Fundaţia Academia Civică şi Primăria Sectorului 2, cu ocazia împlinirii a 15 ani de activitate a Memorialului de la Sighet. Era o zi noroasă de duminică, iar Galeria Dialog era pustie. Nici un vizitator. Desigur, nu e ca şi cînd te-ai duce la Sighet, dar totuşi, măcar de curiozitate. Abia cînd am plecat, a mai venit o doamnă în vîrstă. Parcul Obor era însă plin de oameni. Părinţi cu copii, şahişti, oameni de toate vîrstele. Mi-a venit să mă opresc şi să-i întreb dacă ştiu că la doi paşi de ei se află acea e