Horia-Roman Patapievici: „Concentrarea extremă a tuturor mijloacelor audiovizuale a creat o situaţie de monopol, care vizează mai puţin livrarea informaţiei, cât uniformizarea atitudinilor“.
Spuneam acum două săptămâni că a-l denigra constant, obsesiv şi cu argumente oricât de absurde pe preşedintele Traian Băsescu a ajuns să fie, pentru presa televizată, o dovadă de neutralitate.
Dimpotrivă, a susţine că denigrarea preşedintelui nu este neutralitate te compromite brusc. S-a ajuns ca poziţiile susţinute de preşedinte să nu mai poată fi discutate în mod serios: tonul de rigoare e fie băşcălia groasă, fie dezmăţul injurios cu pretenţii docte, fie luarea peste picior, fie răstălmăcirea, fie procesul de intenţii, fie ridiculizarea. Nici măcar ştirile care îl privesc nu mai sunt citite neutru: buzele spicherului unduiesc suspect, sprâncenele joacă insinuant, pleoapele fac cu ochiul, iar vorbele freamătă şi se ciocnesc cu intonaţii pline de subînţelesuri. Adresarea in absentia e arareori cuviincioasă: din „Băsescu“, „Băse“, „Marinarul“ nu e scos.
Din cauza acestei presiuni psihologice perverse, nici o referire la persoana sa nu mai poate fi normală: prin contrast cu mojicia de rigoare, normalitatea pare linguşire. Astfel încât, cu extrem de rare excepţii, Traian Băsescu nu mai este explicit apărat de nimeni (elogiez curajul celor care, atât de izolaţi fiind, mai îndrăznesc să o facă). Poziţiile sale sunt apărate numai când sunt susţinute şi de alţii, meritul nefiind niciodată al lui. Dar preşedintele, ca persoană politică, nu mai este apărat de nimeni. În schimb, toţi ceilalţi politicieni, unul mai nefrecventabil decât celălalt, sunt, à tour de rôle, lăudaţi ori măcar neutru prezentaţi fără nicio tresărire de conştiinţă.
Să însemne asta oare că poziţionarea faţă de ideile preşedintelui Băsescu a devenit cheia înţelegerii eş
