Vizita pe care am făcut-o în Italia pe 18 şi 19 septembrie, ca membră a delegaţiei Comisiei de Libertăţi Civile, Justiţie şi Afaceri Interne a Parlamentului European (PE), a confirmat multe aspecte pe care le ştiam deja din constatări proprii şi din relatările ONG-urilor, dar a adus şi noutăţi. Situaţia nu mai e atît de tensionată, presa e mai calmă, iar autorităţile italiene, fără să admită că au greşit, încearcă să repare ceea ce au stricat pînă acum. Implicarea instituţiilor europene, prin Rezoluţia PE, prin analiza făcută de Serviciul Juridic al PE privind măsurile legislative din Peninsulă, prin declaraţiile recente ale comisarului Barrot, a fost esenţială.

Organizaţiile publice sau neguvernamentale cu care ne-am întîlnit, Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi, UNICEF, Crucea Roşie, Amnesty International, Opera Nomadi, organizaţii ale romilor din tabere - căci au început să se organizeze şi la acest nivel - ne-au spus la unison că pot fi identificate trei faze în evoluţia situaţiei din Italia:

1. Alimentarea şi exacerbarea xenofobiei. Prima fază ţine de cîţiva ani şi s-a accentuat odată cu apropierea alegerilor. E perioada cînd, pe fondul unor infracţiuni comise de persoane care nu aveau cetăţenie italiană, romi sau ne-romi, unii jurnalişti şi politicieni au indus o stare teribilă de teamă în rîndul populaţiei, astfel că s-a ajuns la instaurarea unei stări pronunţate de xenofobie, manifestată chiar şi prin violenţă fizică extremă.

Pe acest fond, principala temă de campanie electorală a fost asigurarea ordinii, iar după alegeri s-a trecut la măsuri "de urgenţă". Aşadar, campaniile anterioare au pregătit terenul pentru justificarea unei "urgenţe" care, în realitate, nu există. De pildă, autorităţile italiene consideră o chestiune de urgenţă faptul că nu ştiu cîte persoane sînt pe teritoriul Italiei, în taberele de "nomazi". Sigur că nu au