În România, situaţia animalelor de companie rămîne una controversată. La ţară sau în oraşele mici, cîinele, ba chiar şi mai răsfăţata pisică se află încă, într-o oarecare măsură, în rolul tradiţional al animalului domestic, avîndu-şi locul şi rolul strict utilitar în curte. Sau, uneori, în cazul celor cu stăpîni mai delăsători, chiar pe străzile locale, în parcurile centrale sau în gări: imaginea a cîteva capre şi găini ce se agită prin praful drumului e, de mult, consacrată... În oraşele mari şi, cu precădere, în Bucureşti, animale care ar putea fi ale cuiva se amestecă în mulţimea trecătorilor, adaptîndu-se cum pot vieţii urbane haotice (cîinii comunitari şi mult discutatele lor obiceiuri, de la traversarea pe zebră pînă la atacarea, făţişă, a străinilor de cartierul în care îşi fac veacul sînt exemplele arhicunoscute...). În sfîrşit, tot aici, fraţii lor mai norocoşi îşi ocupă, regulamentar, locurile în apartamente sau case bucuroase de prezenţa lor. Şi nu e vorba strict de căţei (deşi ei rămîn pe locul 1 în topul neoficial al pet-urilor), ci şi de pisici, rozătoare, păsări, peşti, iguane, şerpi, ba chiar... capre de talie mică sau ponei. Pentru această ultimă categorie - şi pentru stăpînii lor dornici să le facă pe plac, şi cu oarece posibilităţi materiale - s-a creat, în ultimul timp, o adevărată industrie: cabinete veterinare, pensiuni, saloane cosmetice şi de coafură, şcoli de dresaj, psihologi canini, magazine, cimitire, ba chiar creatori de modă...
ROMÃNII ŞI CÎINII COMUNITARI
Veronica Tulpan, coordonator de programe naţionale la Fundaţia "Vier Pfoten", îmi spune că în 2005, cînd s-a pus problema atitudinii bucureştenilor faţă de animalele fără stăpîn, rezultatele sondajului întreprins atunci nu au înclinat balanţa în nici una dintre posibilele direcţii: în Bucureşti, aproximativ 50% s-au pronunţat în favoarea lor, 50% - împotrivă... Nu se
