Două sînt reproşurile cel mai frecvent aduse filmelor româneşti recente: că prezintă cu precădere mizeria şi violenţa din societatea noastră (sînt, altfel spus, mai realiste decît ar trebui) şi că vorbesc numai despre comunism şi Revoluţie (fără de care, zice-se, ele nu ar prinde „afară“). Boogie de Radu Muntean dovedeşte din nou cît de nefondate sînt aceste critici – venite deseori din partea unor urechişti ce pozează în atotştiutori. De data asta, personajele filmului aparţin în general clasei de mijloc, violenţa sa este cel mult verbală, iar comunismul şi Revoluţia există pe ecran doar ca repere şi prin vestigiile lor (cum sînt vilele de protocol ale lui Ceauşescu). De aceea consider că, în cinematografia românească contemporană, Boogie ar putea reuşi ceea ce n-a reuşit filmul Legături bolnăvicioase al lui Tudor Giurgiu: să realizeze trecerea de la un realism cu note sociale la unul intimist, dedicat analizei minuţioase a psihologiilor şi a relaţiilor interpersonale (de familie, de dragoste şi de prietenie). O opţiune hotărîtă, ce poate fi echivalată cu o formă de maturizare a Noului Cinema Românesc (situaţie comparabilă cu depăşirea neorealismului imediat postbelic din Italia). Boogie însuşi poate fi considerat un film de maturizare (un coming of age, în jargonul producătorilor şi al criticilor anglo-saxoni), deşi vîrsta personajelor principale o depăşeşte cu cel puţin un deceniu pe cea a eroilor din producţiile specifice genului (scenariul cîştigător la sesiunea de concurs a CNC-ului din 2006 se numea, sugestiv, 30 şi ceva). Principiul plăcerii La fel ca în precedentele două lungmetraje semnate de Radu Muntean, dar şi ca în filmele lui Cristi Puiu, în A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu sau în 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile de Cristian Mungiu, evenimentele din Boogie se desfăşoară într-un interval de timp mai scurt de o zi. Principala deosebire faţă