Telenovele cu romi sau femei puternice. Avem. Sitcomuri cu vecini, cupluri, copii. Checked pe aproape toate canalele. Reality-show-uri cu adulter, nore, scuipat, tras de păr, vînat gîndacii din bucătărie. Bineînţeles. Anonimi care vor să devină vedete. Normă pentru orice post românesc.
Dacă le numărăm, putem să spunem că producţiile TV evoluează şi la noi. Dacă ne uităm mai atent la ce promit ele, atunci mai bine ne întoarcem să le numărăm.
17 şi Serviciul Omoruri lăsau să se întrevadă o direcţie nouă la începutul anului, în care dramele - poliţiste, cu adolescenţi - îşi făceau loc printre rîsete şi lacrimi forţate. Lansarea grilei de toamnă a arătat însă că nu, au fost doar o întîmplare, ca apariţia unui OZN de statură mică.
Programele noi mai arată că sînt bani, vedete, dorinţe şi ambiţii. Doar că ceva ne opreşte să ne luăm şi în serios. Momentan, audienţa se face cu show-uri gen anii â90, iar asta e suficient ca să le producem şi să ne mîndrim cu ele.
Comedia o duce destul de greu şi în State. A trecut momentul marilor hituri gen Seinfeld, Prietenii tăi, Ally McBeal, care aduceau milioane de telespectatori.
Sitcomurile - care au împînzit televizoarele pînă la refuz - sînt greu de digerat, oricîtă bunăvoinţă ţi-ar da lipsa lucidităţii din miez de noapte sau deşertul mediatic de pe celelalte televiziuni. Ceva se întîmplă (ca un fel de descîntec, probabil) de li se împleticeşte românilor simţul umorului, cînd trebuie să îl aducă nealterat pe TV. Pur şi simplu nu ne iese. Comicul românesc ocoleşte încăpăţînat structura comediei de 30 de minute cu hohote pe fundal. Se pare că are nevoie de un spaţiu mai domol, în care gluma să prindă corp, e de multe ori subînţeles, sub mustaţă. El există, e clar, şi în producţiile recente ("Fuck NATO şi pâăia de la Bucureşti!" - celebra replică din California Dreaminâ), doar că nu e genul care
