Facem ce facem (după puterile şi norocul fiecăruia) şi, din cînd în cînd, ne oprim o clipă şi ne întrebăm: cum stăm? Să fie aici şi acum momentul în care ne întrebăm cum stăm cu publicarea literaturii F&SF? Să fie! Se deosebeşte cu ceva jumătatea acestui deceniu de jumătatea deceniului precedent? Dacă răspunsul e NU, am sfeclit-o! Înseamnă că muncim degeaba noi ăştia care... Comparaţia ar trebui făcută nu cu 1998, cînd întreaga industrie editorială începea să cadă şi i-au trebuit cîţiva ani să se redreseze, înflorind apoi după anul 2000. Ar trebui să ne raportăm la anii ’92-’95, cînd editurile înfloreau, cînd, în domeniul F&SF, au irupt Editura Nemira şi Jurnalul SF, cele două componente de bază ale dezvoltării literaturii de gen în România ultimilor 18 ani. În 1992 a apărut primul volum din colecţia „Nautilus“: Vînătorul de recompense de Philip K. Dick (republicat în 2005 cu titlul Visează androizii oi electrice?, titlul original adică). Ştefan Ghidoveanu pornea cea mai celebră colecţie românească de cărţi F&SF cu un roman despre care se ştia în fandom, pe la întrunirile SF era în mare vogă ecranizarea acestuia, Blade Runner, şi fanii genului erau în culmea fericirii: venise şi vremea lor. Cineva – Nemira – le propunea nu un volum, două, ci o întreagă colecţie. Volumele au fost numerotate, bucuria colecţionarului (fiind sigur, astfel, că nu avea să-i scape nimic), toată treaba a durat cîţiva ani şi s-a întins pe vreo 160 de volume (nu, nu au fost toate capodopere, dar printre ele am avut parte de Dune şi de Fundaţia, adică de Frank Herbert şi de Isaac Asimov), apoi de alţi şi alţi corifei ai genului, ale căror opere le citiserăm pînă atunci prin cenacluri pe foi dactilografiate sau în almanahurile Anticipaţia. Au fost şi alte edituri care s-au lansat în domeniu: Cristian (a publicat prima ediţie a Neuromantului lui William Gibson – ajuns, în acest an, la cea