György DRAGOMÁN Regele alb Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Iaşi, 2008, 328 p. Roman de succes în ţările est şi vest-europene unde a fost tradus, Regele alb al tînărului scriitor maghiar György Dragomán (născut la Tîrgu-Mureş în 1973 şi plecat definitiv în Ungaria în 1988) nu seamănă deloc cu pomul lăudat spre care te îndrepţi cu un inutil sac de aşteptări de lectură. Ca şi Attila Bartis, György Dragomán oferă un exemplu de scriere percutantă, acum, după epuizarea (şi la propriu şi la figurat) a experimentelor prozastice radicale. În modul cel mai firesc cu putinţă, fără patetism tezist, dar şi fără artificii autoreferenţiale ironic-relativizante, autorul în discuţie scrie cu gravitate despre lumea în care trăieşte şi ale cărei urgenţe – precum reaşezarea şi redefinirea de sine a unei comunităţi după experienţa traumatică a unui regim totalitar – simte că trebuie să şi le asume scriptural. György Dragomán problematizează libertatea interioară, violenţa, absurdul, raporturile de putere, memoria traumei, în contextul Estului comunizat sau/şi postcomunist, practicînd o proză centrată pe reconstituirea filmică a unor realităţi, o proză în care miza nu e, deci, fixată (autist) nici pe scriitură, deşi scriitura e una foarte atent supravegheată şi abil orchestrată, nici pe travestirea ficţională a autobiograficului. E o proză a implicării reflexive, nu auto-reflexive, în real, a obiectivării obstinate. Gyögy Dragomán a debutat cu un roman de construcţie obiectivă, Cartea des-facerii (2002), a cărui (eventuală) traducere în limba română o aştept cu nerăbdare. În ciuda aparenţelor create de opţiunea pentru naraţiunea la persoana întîi, nici în a doua sa carte, Regele alb, autorul nu părăseşte cu adevărat teritoriul obiectivităţii. Persoana întîi e de fapt un artificiu, personajul-narator, Dzsátá, un puş