Cohen îţi sopteşte la ureche numai ţie ceva profund, lucruri pe care erai hămesit să ţi le spună cineva. Nici scandalul Ana Birchall, nici lansarea cu pompă a candidaţilor liberali, nici talpa pusă de Băsescu nevolnicului Păcuraru, nici procesul cu insula Şerpilor nu au scos lumea dâmboviţeană din marasm să o ducă prin lumea mare cât a făcut-o duminică seara Leonard Cohen care şi-a serbat, cu un concert, 74 de ani la Bucureşti. Ce vedea de pe scenă erau biserica Caşin şi Arcul de Triumf. Ce vedeam noi de pe gazonul peste care s-au întins mii de scaune albe de plastic era un geniu. Scriu “geniu” gândindu-mă amuzat la cât vor strâmba din nas geniile moralisto-artistice de prin Valahia, Transilvania&Moldova. Geniul este o specie extrem de răspândită prin intelighenţia şi “cultura“ românească. Văd exemplarele respective plimbându-şi morga când mi se întâmplă să ies din casă, prin cafenele, redacţii şi alte stabilimente, chiar mai des decât rahaţii din parcul unde îmi plimb seara câinele. Concertul lui Leonard Cohen a fost un regal. Vocea lui a rămas aceeaşi, profundă, te scormoneşte, te predispune la pase de melancolie de la primele acorduri. Spiritul lui este intact, iar versurile, pe care le ştiu din studenţie, sunt la fel de puternice şi de sensibile. Nu s-au tocit deloc, deşi sunt vreo 30 de ani de atunci, o viaţă. Te ating mai rău decât un dentist cu freza lui care se încăpăţânează să îţi scoată nervul din măsea. Cum poate provoca atâta emoţie, dată fiind simplitatea apariţiei sale scenice, e un miracol. Nici un sclipici, nici efecte de sunet&lumină. Totul redus la minimum pentru a face loc poeziei şi vocii sale tulburătoare. Cohen apare într-un costum de haine banal, pălărie, fără cravată, o cămaşă deschisă la guler. Pare să ne spună că apariţia sa acolo nu e un spectacol, e un fapt divers. Un domn în vârstă întâlnit prin cartier când aştepţi la coadă să îţi cumper