Cu Asta e, în 2001, şi cu Podul de flori, abia în 2008, Thomas Ciulei stabileşte un record de temporizare în filmografia vîrfurilor Noului Cinema. Îi depăşeşte net pe Cristi Puiu şi pe Cristian Mungiu, aceştia cu „numai“ 4-5 ani între Marfa şi banii şi Moartea domnului Lăzărescu, respectiv între Occident şi 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile. El întăreşte totodată excepţia de la regulă, reuşind, ca şi ceilalţi doi, în spaţiul de timp aparent gol, un spor spectaculos în propria definiţie – o capodoperă precoce, greu de egalat şi de depăşit. Membru de frunte în grupul celor 15 tineri cineaşti care, întruniţi la Clubul Prometheus, au întreprins, în 2003, primul demers-manifest al noii generaţii, prin protestul împotriva trucării rezultatelor concursului de proiecte CNC din acel an, Thomas Ciulei a împărtăşit un plus de refuzuri din partea sistemului nereformat. Comisia CNC din 2004, care i-a subclasat lui Cristi Puiu proiectul Moartea domnului Lăzărescu, i-a respins două proiecte lui Ciulei junior, printre care o virtuală coproducţie cu Studioul din Chişinău. Iar în timp ce Ministerul Culturii de peste Prut a atestat ulterior, în mod oficial, decizia de cofinanţare a proiectului, ministrul de resort bucureştean, care cedase în faţa celuilalt lider de generaţie, a rămas surd la argumentele aduse în favoarea celorlalte două proiecte. Cîştigător, în fine, cu un prim proiect de film de ficţiune la concursul din 2007, autorul documentarului de lungmetraj s-a reîntîlnit, în 2008, cu acelaşi amestec de incompetenţă, indiferentism şi corupţie, în cazul tentativelor de distribuire a Podului de flori în reţeaua cinematografelor din România. Titrînd şi subtitrînd „«Nici un distribuitor n-a fost interesat de filmul meu». Regizorul Thomas Ciulei e dezamăgit că, în România, documentarul e perceput ca un gen de categoria a II-a“, Evenimentul Zilei de duminică, 21 septembrie a.c., ne