„Aţi renunţa la mica dumneavoastră fericire pentru a salva ţara asta de la nefericire?“ Aceasta-i întrebarea, gravă pînă la vertij, cu care îşi încheie colegul Mihnea Blidariu tableta din numărul 440. Întrebare la care, spre mirarea mea, unii cititori forumişti s-au şi grăbit să răspundă, fără a observa că alternativa pe care o sugerează este cel puţin iluzorie. Mi se pare un exemplu tipic de falsă dilemă, obţinută prin asumarea implicită a unei ipoteze eronate, din care, evident, se poate deduce orice. Modelul general al acestui tip de raţionament este presupunerea (niciodată explicit enunţată) că între doi poli, A şi B, nu mai există nimic, în timp ce, de fapt, trecerea se face, de cele mai multe ori, lin, gradual. De pildă (urmează exemplul meu favorit, ştiu că l-am mai dat), dacă îndrăzneşti să spui că la noi există rasism antiţigănesc, ţi se răspunde, de multe ori, cu întrebarea „Tu ţi-ai mărita fata cu un ţigan?“ – ca şi cum între respingere agresivă şi iubire nu ar mai fi loc de alte sentimente. Revenind la întrebarea colegului de rubrică, supoziţia nedeclarată pe care se bazează este că implicarea politică sau civică distruge fericirea personală, altfel spus, că orice fel de implicare politică sau civică se face prin sacrificiu şi duce la nefericire personală. Chiar trecînd peste faptul că, pentru unii, fericirea tocmai de sacrificiu este legată, tot mi se pare hazardată presupunerea. Şi cred că autorul face o confuzie regretabilă şi inexplicabilă între fericire şi, să zicem, confort sau stabilitate – la acestea, măcar la o parte din ele, da, cam trebuie să renunţi cînd te „angajezi“. Pentru că nu înţeleg cum ar putea fi fericirea mică. Fericirea e, conform DEX, o „stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină“. Cum să fie ea mică? Dar poate că „mic“, aici, vrea să sugereze derizoriul fericirii conjugale, să zicem, al bucuriei de a-ţi vedea copiii