Pe la emisiuni de televiziune şi prin ziare, ideea că politica este un fel de activitate complet autonomă în raport cu orice alt produs spiritual regulator, precum etica ori religia, are valoare de axiomă. Face parte din recuzita oricărui "analist" şi domină discursul autoreferenţial al oricărui politician sigur pe sine. Machiavelli a pregătit, intelectualmente, terenul, iar Revoluţia Franceză a realizat teoria după care statul - adică instituţiile care exercită puterea şi, pe cale de consecinţă, oamenii care le reprezintă - este exonerat de judecata morală pentru că treburile cetăţii reclamă un alt fel de rigori. Care rigori nu ni se mai explică, dar ni se spune mereu, cu aer iniţiat, că nu morala trebuie să reguleze politica. Poate dreptul. Poate voinţa electorală. Poate programul de guvernare. Liberalii cei mai sinceri susţin teza amoralităţii statului (în fine, ei îi spun "neutralitate morală"), în vreme ce socialiştii nu pot ieşi din obsesia caracterului de clasă a orice. Din păcate, aproape nimeni nu le mai răspunde.

S-au găsit explicaţii convingătoare ale acestui fenomen, rezultat al desacralizării sau dezvrăjirii lumii. În spaţiul euro-atlantic, acolo unde autonomia politicii este cea mai pregnantă, se aminteşte frecvent, drept argument suprem al separaţiei politicii de orice, chiar o vorbă a lui Isus Cristos. Nu cred că există vreun cuvînt al Mîntuitorului mai comentat, mai citat şi mai evocat decît răspunsul dat de acesta fariseilor şi "irodianilor": "Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu". Episodul se regăseşte în trei evanghelii, la Matei, Marcu şi Luca, ceea ce îi subliniază importanţa.

Există, în general vorbind, două feluri de a înţelege această afirmaţie a Lui. Prima, şi cea mai răspîndită astăzi, este că Isus consacră o crevasă ontologică, o separaţie a lumilor şi a existenţelor, prin aceea că există