Pe la inceputul anilor ‘90, mi-am propus sa scriu un articol despre cai. Nu despre cai in general, ci despre relatia om-cal in Romania. Tot cautand oameni care sa ma ajute sa-mi fac documentarea, am ajuns sa cunosc un domn in varsta, al carui tata fusese un mare crescator de cai si un impatimit al sporturilor ecvestre in perioada interbelica.
Atunci, intre razboaie, aveam Hipodrom de galop, Jockey Club, Grajduri Regale si o revista ilustrata despre cai. Domnul despre care povestesc m-a invitat intr-o buna zi la el acasa. Mi-a aratat fotografii de epoca, decupaje din ziare, carti, reviste, trofee. Cel mai tare m-a impresionat un cartoi monumental, cred ca batea spre 1.000 de pagini, in format mare. L-am rasfoit: era in germana, drept pentru care n-am priceput nimic. M-am uitat la ilustratii: erau acolo cai si desene cu potcoave. “Este un tratat despre potcovirea cailor” - mi-a spus domnul in varsta. “In halul asta de gros?” - am intrebat ca prostul. Delicat si intelegator, domnul mi-a raspuns: “Este unul dintre multele tratate de specialitate. Potcovirea cailor este atat o stiinta, cat si o arta. S-a scris mult despre asta”.
Recent, intr-un cotidian central, am citit o poveste despre cativa reprezentanti britanici ai Ligii Internationale pentru Protectia Cailor. Oamenii au venit in Romania sa vada, printre altele, cum sunt potcoviti caii nostri. Au vazut si n-au priceput nimic. La ei este nevoie de patru ani de scoala pentru a avea dreptul sa potcovesti un cal. La noi, pentru a practica aceeasi indeletnicire, este nevoie doar de un ciocan si de niste cuie.
Paradoxal, relatia om-cal de pe teritoriul actualei Romanii s-a dezvoltat pe seama Imperiului Austro-Ungar (in Bucovina, mai ales) si pe seama zisei “Mari Revolutii din Octombrie” careia i-a cazut victima Rusia. Pana la anul 1918, Imperiul amintit a exportat si “implementat” pe meleagurile