Traiectoria de prozator a Florinei Ilis se conformează, oricât am încerca să nuanţăm situaţia, unei logici evolutive destul de simpliste. În sensul că fiecare nou roman e mai bun decât cel care l-a precedat şi mai puţin reuşit decât cel pe care, editorial, îl anticipă. Faptul e, deopotrivă pentru autoare şi pentru critică, îmbucurător. Numai că, legităţile statisticii o spun, nu poate dura la nesfârşit. Cândva, poate la următorul volum sau poate la un altul, aflat încă în proiect, inflexiunile vor apărea, transformând banala liniaritate într-o bine articulată ierarhie. Cu alte cuvinte, transformând, adecvat, succesiunea în succes. Momentan, povestea intermediară a Chemării lui Matei (2002) se află - valoric - deasupra Coborârii de pe cruce (2001) şi dedesubtul Cruciadei copiilor (2005).
Iar dacă este aşa, motivele sunt departe de a fi stilistice. Ca şi Tatiana Dragomir (nu demult readusă în atenţie prin publicarea Fotogramelor sub efigia Cărţii Româneşti) sau, adaug, ca şi Ştefania Mihalache (al cărei debut cu Est-falia creează îndreptăţite aşteptări), Florina Ilis scrie, realmente, foarte bine. Frazele ei au, toate, o structură imposibil de confundat, acaparând o mulţime de voci descentrate şi înglobându-le violent într-un discurs indirect liber autodevorator. Nu există, pentru povestitorul din Chemarea lui Matei, plăcere mai mare decât aceea de a se cita pe sine în momentul când - mare atenţie! - îi citează pe alţii. De bună seamă, paginile Florinei Ilis reprezintă, pentru orice redactor de carte, o piatră de încercare, pentru că tentaţia de a suprima aluviunile e permanent contracarată de pepitele narative pe care acestea le depozitează. Iată numai un exemplu, cules de undeva de la capătul romanului: "Ne apropiem de satul în care, pe marginea şoselei, ne vom opri din nou, ca atunci când ea, căutându-mă pe mine, pe Matei, mi-a cerut s-o iubesc
