La Krishna Cafe se ajunge usor. Cu autobuzul 601, daca vii cu colegii de camin din Regie, cu 336 daca vii cu Petre Roman de la Apaca sau cu aproape orice autobuz sau troleu daca vii cu minerii, de la Universitate. Ideea e sa ajungi pe Bd. Mihail Kogalniceanu, vis-a-vis de Facultatea de Drept.
Apoi e usor. Barul, situat la subsolul unui bloc, are pe peretii de la intrare niste graffiti-uri cu specific arabesc care pe mine, cel putin, m-au facut sa ma gandesc la kamasutra. Daca va veti lua inima in dinti si veti cobori scara ingusta care duce in interior, veti vedea ca desenele de acest gen inunda peretii cafenelei cum inunda Nilul culturile de grau ale egiptenilor.
Atmosfera e placuta: lumina difuza, rosiatica, un miros placut generat de narghilele cu diverse arome si mese inalte de vreo 20 de centimetri. Ah, am uitat sa va spun: la Krishna se sta pe jos, pe niste pernute. In ceea ce priveste muzica, as avea una-alta de obiectat. In primul rand, se apropie periculos de mult de manele. Dar fie, muzica arabeasca, am inteles. In al doilea rand, din trei cuvinte ale fiecarui cantec, unul e “habibi”. In al treilea, e data cam tare. Si uite-asa habibi-n sus, habibi-n jos, pana cand cate un client mai sictirit (a se vedea etimologia orientala) decide sa scoata firele din boxele care se gasesc in fiecare incapere.
Servirea e buna spre acceptabila, facuta de o fata careia eu i-as da nota 8 din 10, pentru ca e cam tare de urechi si mica de sani. Dar e suficient de draguta cat sa-mi fie rusine sa folosesc clopotelul din dotare, care-ti sta la dispozitie, pe masa, special pentru a o chema. Dar care, la o adica, o scuteste de apelative finute ca “alo, fata!”, “nu te supara...” sau “baaaai, vii si la noi odata?!”.
Dar sa vorbim putin despre meniu. E clar de ce mergi la Krishna: ca sa fumezi narghilea. In primul rand, trebuie sa stiti ca
