La fel ca pentru multe alte lucruri din aceasta lume, si pentru un teatru cea mai temerara isprava este nu sa se nasca, ci sa supravietuiasca. Fiindca, entuziasmul inceputului o data atenuat (daca nu stins complet, mai ales in ceea ce-i priveste pe finantatori), are nevoie de, cum se zice in tehnica, anduranta pentru a trece peste (sau pe langa) obstacole de tot felul, de forta, pentru a se mentine in campul de interes al publicului, si - in special! - de noroc, pentru orice: actori flexibili, regizori inventivi, ateliere prompte, critici atenti...
...adica o sumedenie de conditii greu de intrunit chiar si pentru scenele cu vechime. Atunci cand, in plus, este vorba despre un teatru de proiecte (tip de institutie aparut relativ recent pe plaiurile noastre, obisnuite, in ultimii 70 de ani, aproape numai cu teatrele de repertoriu), acestor conditii li se adauga si o doza de neincredere (fireasca, intre anumite limite) atat a “factorilor decizionali” cat si a spectatorilor normali. Cu alte cuvinte, un teatru de proiecte nou este o intreprindere riscanta prin definitie.
O asemenea intreprindere a fost, la vremea infiintarii sale (acum circa doi ani) si Teatrul Metropolis. Inaltata (la propriu, s-ar putea spune) pe ruinele a ceea ce s-a chemat Theatrum Mundi, tanara institutie a pornit la drum avandu-l ca ghid pe actorul George Ivascu, pe ale carui abilitati directoriale putini oameni “din breasla” ar fi pariat in acel moment. Si totusi, calm si hotarat, Ivascu a izbutit sa razbeasca prin complicatele meandre administrative ale municipalitatii, ispravind cu bine si reconditionarea cladirii, si o prima stagiune - onorabila -, si diversificarea activitatilor patronate de teatrul sau (ateliere de arta scenica, expozitii, concerte, diverse “evenimente”), creand in sediul vesel colorat de pe strada Mihai Eminescu un veritabil micro-centru cultural. Cel mai
