O ţară aflată în emisfera sudică, "la capătul lumii", e prin definiţie o ţară foarte depărtată: consultîndu-şi memoria geografică, oricare european ajunge la aceeaşi concluzie. Cum Brazilia se găseşte la jumătatea Americii de Sud - şi nici măcar în Nordul acesteia - ea simbolizează tărîmul inaccesibil. Drumul din Europa pînă în Statele Unite (cu vaporul, cu avionul clasic, apoi cu supersonicul) a intrat în practica europeană curentă şi nimeni nu mai consideră drept eveniment excepţional o astfel de deplasare. Dar a merge pînă în Brazilia, acolo departe...
Şi în geografie există aşa-numitele dées reçues, la fel de tenace ca cele din filozofie, din social ori literatură - şi uneori la fel de false. Cînd a descoperit această ţară, navigatorul portughez Pedro Alvares Cabral, mergînd acolo aproape la întîmplare şi bazat doar pe bunăvoinţa vînturilor, a făcut cam o lună şi jumătate de la Lisabona pînă la coasta răsăriteană a Americii de Sud, atinsă pe 22 aprilie 1500. După ce portughezii au colonizat ţărmurile nou descoperite, secole la rînd corăbiile lor cu pînze traversau oceanul pînă în Portugalia şi îndărăt în şase-şapte săptămîni, cîteodată mai puţin. Intervalul de timp necesar pentru a călători din metropolă în colonie sau vice-versa ajunsese atît de bine cronometrabil, încît dobîndise certitudinea unui orar de tren: lumea ştia cînd ajunge dacă pleacă la o anumită dată, ca să transporte aur, pietre preţioase, cafea şi coloniale, ca să studieze la universităţi europene, ca să-şi schimbe viaţa sau pur şi simplu de plăcere. Mecanica voiajelor se instalase, începînd cu secolul al XVI-lea, şi ea a durat pînă la apariţia vapoarelor cu aburi. Un ocean parcurs de sute de ori, pe acelaşi drum, în sus şi în jos, devine mai mic şi mai familiar. Pentru portughezi, dar nu numai pentru ei, Atlanticul a pornit să se strîmteze încă din secolul al XVI-lea.
@N_P
