Profesorul Caraeni luptase şi el în Spania, ca Nicadorii, dar scăpase. Nu-i plăcea să-şi amintească de perioada aceea. Căpitanul voia să-l aducă la Bucureşti, alături de camarazii de frunte. Caraeni avusese privilegiul să-l poată refuza. Îşi îngropase armele şi îşi distrusese caietul cu cîntece de luptă. Se uita cu milă la legionarii care defilau războinic prin oraş. Unii îi fuseseră elevi. Cu doi era coleg de cancelarie. Mai erau şi nişte popi din satele din jur, cu dascălii lor cu tot, vreo trei negustoraşi armeni patrioţi. Cei mai mulţi erau armâni de-ai lui: toţi ambiţioşi, cîţiva inteligenţi, dar chiar şi ăştia îşi închipuiau prosteşte că partidul în care se băgaseră era noua lor familie. După moartea Căpitanului, cel care-i luase locul, chiar dacă nu îndrăznea să schimbe filosofia partidului pe faţă o transformase radical. Unde mai era elita, floarea românimii, cînd te trezeai camarad cu orice căzătură care vedea în cămaşa verde un deghizament ca să poată bate şi jecmăni pe cine avea poftă? Bucureştiul tolera ca un fost cîrciumar urmărit de judecătorul de instrucţie pentru afaceri murdare să folosească partidul pentru răzbunările sale. Zestrea pe care o adusese Stelian Legiunii erau băieţii lui de prăvălie şi doi ofiţeri din regimentul lui Scipion care sperau că, dacă aderă pe ascuns la Legiune, vor scăpa de aici şi vor fi ridicaţi în grad mai repede.

Caraeni aflase că oamenii Căpitanului, chiar mai bine înfipţi în partid decît el, erau daţi deoparte. În statul Legionar nu mai era nevoie de idealişti, ci de băieţi care să pompeze fonduri la Bucureşti, pentru a acoperi cheltuielile partidului nostru aflat la putere.

Caraeni era de acord că jidanii trebuie puşi cu botul pe labe, cum superb susţinuse răposatul Nae Ionescu cînd îl făcuse de doi bani pe ovreiaşul ăla de Sebastian, dar nu să-i jefuieşti banditeşte. Şi nici să le iei mijloa