Un nebun cumpără ceea ce alt nebun vinde. Iar specia umană e, poate, singura capabilă să tranzacţioneze ziua ce visează noaptea Mă pomenesc într-o frumoasă zi a lui 1988 că vine la mine co­legul Florin Georgescu, librarul editurii „Cartea românească“, marele maestru al combi­na­ţiilor. Cum era de învârtit o afacere, nasul i se înălţa cutezător în vânt. În acea dimineaţă, m-a atras într-un colţ, apoi a scos de sub jiletcă nişte hârtii liniate cu grijă. Aprin­zându-şi o ţigară, m-a întrebat dacă nu vreau să mă îmbogăţesc în cinci săptămâni. Şi dacă sunt serios în intenţia mea. Eram şi serios, şi doritor. Mi-a arătat cinci liste cu cinci căsuţe, din care patru cu nume, aranjate în ordine. Ultimul loc, liber. Binevoiam să mă treacă pe mine? Urma să le primesc prin poştă, să expediez câte 10 lei celui de pe primul loc, apoi să alcătuiesc, la rândul meu, alte cinci liste pe care să le pun, iar, la poştă şi să aştept… Ei? Cât să aştept? Cinci săptămâni, mi-a zis el dintr-o suflare. Bun, deci mă costă 50 de lei. Şi ce câştig? S-a relaxat. Al lui eram: „31.250 de lei! Pricepi? Jumătate de Dacie!“ Era ca la „roata“ editurii, cu excepţia faptului că băgai mai puţin şi câştigai de şase sute de ori mai mult! M-a privit satisfăcut. Imposibil să refuz aşa o pleaşcă. Dar de unde vin paralele, doar nu din copacul de făcut bani!? M-a luat de sus, puţin mai ezitant. Banii trebuie să circule. Să se învârtă prin buzunare. Am încercat să-i explic că e nevoie de nouă ture pentru a băga în joc toată populaţia României, apoi, pentru pasul următor chemăm Europa de Est, iar la pasul unsprezece nu ne ajunge nici Europa întreagă. Ar fi câştigat numai cei care intraseră cu cinci ture înainte – şi s-ar fi terminat banii. M-a privit dezamăgit: eram un blestemat de sofist neserios. Dacă a jucat sau nu ori dacă a găsit muşterii doritori de o afacere sigură nu mai ştiu!

N-au trecut cinci