Omul primitiv vîna pentru a avea ce să mănînce. Omul modern vînează ca să aibă ce povesti.

" - Pentru ce să nu combatem erorile răspîndite în public de reaua credinţă sau de fanfaronada unora? De ce, chiar în materie de vînătorie, să nu hotărîm marginile posibilului?" Aşa socoţi că te-ar fi întrebat amicul domniei tale, dl. Constantin Cornescu, cel ce a scris Manualul vînătorului. Dar răspunsul i-l dăduseşi mai din vreme prin povestea vulpii care risca să rămînă bearcă, după ce la început vînătorul o înzestrase cu o coadă de peste cinci stînjeni! Morala istorioarei, "dacă va căuta cineva o morală într-însa, este, precît mi se pare, că de vreme ce exerciţiile vînătoreşti au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepţional imaginaţiunea omenească, nu trebuie să cerem de la vînători o apreţuire rece şi nepărtinitoare a întîmplărilor şi a izbînzilor ce se ating de arta lor favorită".

Cu părerea domniei tale, scumpe domnule Odobescu, se vor uni, în lungul vremii, mulţi. Un mare prozator al veacului XX, şi totodată un vînător pasionat (numele lui: Mihail Sadoveanu), ne reţine atenţia cu o paralelă sugestivă. "Ai să afli mai tîrziu - îi spune el unui tînăr - ce importanţă au în amor preliminariile. De asemenea şi vînătoarea îşi are pe ale sale, căci şi vînătoarea e o pasiune, ca şi amorul. Ceea ce Stendhal a numit cristalizaţie, adică înflorirea în imaginaţie a obiectului pasiunii, are loc cu deosebită bogăţie mai ales la vînători." Amănunţind lucrurile, Sadoveanu va face, cu zîmbet, elogiul fanteziei inepuizabile a breslei: "Oricare dintre noi poate afirma şi dovedi uşor că a întîlnit, în cariera lui, animale sălbatice din regnuri la rigoare cunoscute, însă de dimensiuni cu totul fantastice, aşa cum niciun cercetător savant n-a cunoscut. Aceste capre minunate, aceşti mistreţi şi lupi, aceşti iepuri şi vulpoi, aceste paseri rare aveau iuţeli d