Cînd un om simte că nu mai ştie cine este cu adevărat, cînd conturul ameninţă să i se şteargă şi identitatea dă semne de risipire biografică, reacţia firească este să-şi adune fiinţa în jurul amintirilor. Substratul acesta profund al conştiinţei de sine joacă rolul unui resort care se declanşează numai în clipele cînd se simte periclitat. Are mai puţină însemnătate dacă amintirile îi sunt plăcute sau nu, şi dacă, perindîn­du-i-se pe dinainte, îi produc frisoane de oroare sau, dimpotrivă, fiori de bucurie; important e să le aibă şi să le poată trezi la viaţă, căci în cîmpul lor afectiv va regăsi acea formă intactă a imaginii proprii pe care ochiul semenilor n-o poate altera prin deformare: în chenarul ei îşi va afla reperele biografice, dar şi certificatul lăuntric al calităţii proprii.

Iată de ce, sub unghiul respectului de sine, zestrea memoriei e ca o bancă de date care poate oricînd depune mărturie despre ceea ce suntem; e botezul interior menit a ne atesta identitatea; e buletinul pe care îl purtăm la noi tot timpul, dar pe care nu-l scoatem la iveală decît atunci cînd ne simţim descumpăniţi. Din acest motiv, trebuie să fim recunoscători clipelor de melancolie, de dezorientare sau de primejdie, căci ele ne iscă tot atîtea tresăriri ale instinctului vital. La urma urmelor, în fiecare din noi există atîta putere de rezistenţă cîte amintiri profunde ni s-au sedimentat. Depinde numai de noi dacă ştim sau nu să le readucem în planul conştiinţei. Şi cum scoaterea lor din latenţă cîntăreşte cît o reînviere, viaţa propriu-zisă nu e cea pe care o trăim spontan, ci cea pe care o retrăim în planul amintirii. Ceea ce înseamnă că experienţele de care avem parte prima dată nu sînt şi cele pe care le trăim pentru întîia oară, căci trăirea e mereu reflexivă şi ulterioară, ea cerînd o revenire asupra unor amănunte care, în lipsa întoarcerii asupra lor, ar dispărea ca