Dor mistuitor, furie, disperare cumplita, ura. Nimic nu ne zdruncina asa de puternic ca sfarsitul unei relatii de dragoste. Cu toate astea, stiinta spune ca suferinta e un proces normal, provocat de creier. El ne face sa trecem prin toate chinurile iadului, sa plangem, sa ne umilim, sa suferim ca niste martiri...

Ultima cearta cumplita, lucrurile aruncate in fata usii... Ca cel care pleaca e ea sau el nu mai are importanta. Dragostea se ofilise demult, iar ruptura era doar o chestiune de timp. Asadar, totul s-a terminat. S-a terminat? Nici vorba, chinul abia incepe.

"Suferinta produsa de despartirea unor oameni care s-au iubit este lucrul cel mai dureros din cate pot sa ni se intample in viata", spunea psihologul american Alexander Caruso, cel mai mare analist al iubirii.

In mod sigur, fiecare dintre noi a simtit cel putin o data, pe propria-i piele, aceasta afirmatie. Te simti tradat, jignit, umilit, jefuit sufleteste. Noaptea, gandurile nu te lasa sa dormi, frica pune stapanire pe tine. Epuizare, dureri de cap, lisa de concentrare, hohote de plans: toate, simptome ale uneia si aceeasi suferinte: cea din dragoste.

Femeie sau barbat, adolescent sau varstnic - toti stim ce inseamna o inima zdrobita, si tocmai de aceea este surprinzator faptul ca neurologii si psihologii au inceput sa studieze mai atent acest fenomen abia in ultimii ani. Abia cand numarul sinuciderilor din dragoste a devenit fenomen social. Chiar daca celor in cauza nu le sunt de folos, cercetarile intreprinse arata ca bucuria iubirii si frustrarea din dragoste provin din aceleasi mecanisme. Se nasc in acelasi loc. Aceleasi zone ale creierului le daruiesc indragostitilor sentimentele inaltatoare si euforice, precum si durerea cumplita a despartirii: "Lipsit de dragoste, omul este programat sa sufere ingrozitor", spunea acelasi Caruso.

De ce este dragostea un drog