Criza financiara de pe Wall Street, pe care economistii o considera una structurala - si care confirma declinul relativ al economiei americane pe plan mondial - tine, insa, de nucleul de baza al resurselor de putere ale Americii. Ea ne permite, dintr-o perspectiva neorealista, sa intrevedem un sfirsit al "unipolului" american. In momentul in care incep redactarea acestui articol, controversatul pachet de stabilizare a pietelor financiare elaborat de Administratia SUA intimpina mari dificultati in Congres. Pe fondul campaniei electorale, capacitatea de reactie a guvernului american este drastic diminuata. Chiar in ipoteza atingerii unui acord, nu exista nici o garantie ca situatia va reveni rapid la normal. Fara indoiala ca economistii inteleg mai bine multitudinea de resorturi ale crizei, insa astfel de evenimente ridica o serie de intrebari la care sint chemati sa raspunda si analistii politicii internationale. Intre ele, una ce pare a insoti orice incercare de reflectie coerenta asupra politicii internationale: am atins, oare, stadiul lumii multipolare, dupa un interval in care - majoritatea teoreticienilor sint de acord - sistemul a fost caracterizat de unipolarism? Voi incerca, in acest text si in contributia de saptamina viitoare, sa argumentez ca impactul crizei justifica tratarea ei drept un semn convingator al acestei evolutii. Pe scurt, parerea mea este aceea ca trebuie sa facem distinctia intre "hegemonie" si "unipolarism" si sa acceptam ca in ultimii ani am asistat la o serie de evenimente care justificau teza sfirsitului hegemoniei americane, dar nu si pe aceea a sfirsitului unipolarismului. Acum, insa, lucrurile devin serioase: fragilitatea interna a economiei si a sistemului financiar din SUA sugereaza ca, desi America ramine indiscutabil cel mai puternic actor mondial, decalajul fata de competitori este mai degraba unul de grad, nu unul de natura. Asad