Par atât de siguri pe ei! Au răspunsuri la orice întrebare, soluţii pentru toate problemele, dreptate. Nu au dubii, nu au îndoieli, nu pierd vremea ascultând păreri contrare, nu-şi bat capul cu argumente sau perspective diferite. Observă cu superioritate greşelile reale sau presupuse ale altora. Ei nu fac. Merg pe linie şi cei care se abat îi dezamăgesc. Atunci îşi exprimă decepţia, asemănătoare, în fond, celei trăite de o ţigancă din târgul de la Romaneşti când vede că pantoful pe care clientul îl probează se dovedeşte prea mic: „Nu-ţi intră? Aoaleooo!“. O formă delicată de „Prost mai eşti!“. Se pricep la jocurile puterii, la delimitarea teritoriilor. Accesele de răutate, secretele micilor tiranii nu le lipsesc din dotare. Unii sunt mereu încruntaţi, alţii spontani, populari. În vorbăria lor îţi ies bine tăcerile. Te amăgeşti cu bogata ta viaţă interioară sau îţi aminteşti citatul cules de un prieten: „Voi râdeţi pentru că sunt altfel? Eu râd pentru că sunteţi toţi la fel“. Îi laşi să creadă că şi tu îţi doreşti maşină de tuns iarba. Pot să îţi fie rude sau colegi de serviciu. Politicieni, jurnalişti, vip-urile televiziunilor, magistraţi, poliţişti, funcţionari, oameni de afaceri. Amorsaţi, căci se apropie alegerile. Unii sunt de ani buni pe sticlă, fără să spună ceva. La răstimpuri, le punctezi discursurile, cu o şoaptă în gând: „I-auzi una!“; „I-auzi două!“ etc. Dar ei şi-au descoperit puterea şi o exersează, purtându-se ca într-un ţinut din America, acum 200 de ani, când legea nu exista. O lume de şefi care încearcă să-i convingă pe patroni că sunt indispensabili. O lume de patroni ce-şi argumentează deciziile cu: „Am făcut eu un sondaj“. O lume de procurori, de judecători şi de poliţişti, de instituţii conduse politic şi de politicieni care se joacă de-a ţara. Fiecare se crede bulibaşa. Să le acorzi importanţă, li se pare firesc. Tanti Dida avea, în atelierul d