La Gramesti, de Sfanta Maria Mica
Bisericuta imi apare in fata pe neasteptate, culcusita in pantecul rotund al magurii. Dincolo de ea, in sus, sunt padurea si muntii. E atat de mica, atat de frumoasa, atat de bine infipta in carnea de piatra a magurii, incat pare sa fie inmugurita din marele trup al pamantului, si nu cladita de maini omenesti. Raman o clipa lunga cu ochii la ea, admirand-o, inconjurand-o cu priviri. Soarele joaca printre frunze, pete de lumina arzatoare alearga pe acoperisul de sita, pe pridvorul sculptat cu modele din alte timpuri, strafulgerand in ferestrele minuscule, iar vantul subtiratic al diminetii ii mangaie rotunjimile. Eu si bisericuta aceasta ne privim in ochi o secunda. E superba, si ea parca stie acest lucru. Mai fac un pas, incet, pentru ca vraja sa nu se rupa, iar ea pare ca ma urmareste cu privirile ferestrutelor de culoarea lemnului batran. Imprejurul ei misuna femeile din satul valcean Gramesti, imbracate frumos si curat, undeva, in partea stanga arde un foc, iar deasupra focului sunt oale mari in care fierbe ceva cu miros imbietor. Barbatii, cu camasi deschise la culoare, cu palarii pe cap, stau pe iarba. Pasesc nevazut, ca si cum privirile bisericutei m-ar invalui intr-o mantie fermecata. Nimeni nu pare sa-l bage in seama pe strainul care sunt. Doar ea, frumoasa, stravechea, rotunda bisericuta fara turla pare sa fie atenta la mine, stiindu-se privita si admirata. Ma apropii incet de scara ce duce in pridvorul sculptat si tocmai atunci cand ating prima treapta, o voce de femeie care vine de undeva, de deasupra, destrama mantia tacerii cu care ma acoperisem: "Ii frumoasa, asa-i?". Ridic privirile si acolo, in pridvor, inconjurata de lemnul sculptat in arabescuri ca intr-o rama de tablou, sta o batrana cu ochii albastri, cu broboada pe cap, cu mainile sprijinite bland una de alta, privindu-ma cu un suras abia schitat. M-a
