Ziaristă la RAI, Lorenza Foschini a fost şi corespondentă la Vatican, însoţindu-l pe Papa Ioan Paul al II-lea în călătoriile sale prin lume. A publicat o cărţulie, de nici o sută de pagini, care a însemnat - nu numai pentru mine - o mare surpriză: Mantoul lui Proust (Editura Portaparole, 2008). Folosesc cuvîntul "mantou" în lipsa altuia mai bun: obiectul de îmbrăcăminte de care Proust nu se despărţea practic niciodată era un hibrid, ceva între palton, pardesiu şi haină de blană. Voi reveni. Pasionanta povestire a Lorenzei Foschini merge, pe de o parte, pe urmele lui Proust, dar, pe de alta, mai ales pe urmele unui personaj extraordinar, producător de parfumuri, dandy, homosexual şi împătimit colecţionar, pe nume Jacques Guérin (1902-2000). Toate personajele cărţii sînt reale, dar povestea lor e atît de extraordinară încît totul pare a fi rodul imaginaţiei. Aşadar, într-o zi, Lorenza Foschini l-a intervievat pe Piero Tosi, costumierul lui Visconti şi, firesc, a venit vorba despre proiectul eşuat de a adapta pentru cinema romanul proustian. Tosi şi-a amintit cum a cunoscut pe cineva, nu altul decît Guérin, care făcuse o pasiune fanatică pentru Proust. Fusese operat de apendicită de către Robert Proust, fratele scriitorului. A avut apoi ocazia să-l viziteze pe medic acasă şi să vadă caietele manuscrise ale Căutării timpului pierdut. Şi-a pus în gînd atunci să strîngă tot ce va putea găsi în legătură cu viaţa şi opera lui Proust.
Acest Jacques Guérin a avut el însuşi o biografie neobişnuită. Era fiul unei femei frumoase, voluntare, bravînd convenţiile sociale. Conducea o fabrică de parfumuri pe care apoi o va prelua Jacques. Rafinat, amator de literatură, acesta devine un bibliofil tenace şi competent. A fost prieten cu Jean Genet şi Violette Leduc, nume "blestemate" ale literelor franceze (el homosexual, ea lesbiană). Avea, ca şi Proust, un frate, cu care n-a
