De cîţiva ani încoace, de fiecare dată cînd mai vedeam pe cineva vorbind în cabinele telefonice aveam un flash-back, ca la vederea oricărui obiect din recuzita tehnologiei devenite rapid analoage, fiind mai degrabă obişnuită să văd cabine transformate în pisoare sau coşuri de gunoi, eventual un acoperiş pentru homleşi. Pentru că Bucureştiul nu este, cum e Londra, de pildă, o rezervaţie urbană în care fetişul cabinei să fie cultivat. Mai mult, Bucureştiul nu stă bine, în ultima vreme nici la capitolul spaţii artistice, galeriile şi atelierele trecînd, de prea multe ori, prin stadii de tranziţie. Alegîndu-şi drept premise arheologia acestei zone de istorie urbană şi totodată tehnologică şi lipsa reţelei de spaţii rezervate artei, Centrul de Introspecţie Vizuală a deschis la începutul acestei săptămîni o sesiune de Ars telefonica. A transformat cabinele din zona Universităţii, de pe Dacia, Magheru şi de la Amzei în instalaţii, auditive sau vizuale, gîndite site-specific de artiştii invitaţi la acest joint venture.

Aşa se face că, ridicînd receptorul la întîmplare, puteai nimeri, printre altele, pe frecvenţa la care artistul Carl Michael von Hausswolff, la fel ca mentorul său Friedrich Jürgenson, cercetătorul suedez care susţinea că a descoperit în aer amprente vocale ale morţilor, vrea să vîneze vocile electronice ale spiritelor. Cabinei de la Amzei, unde radiourile ready-made ale lui von Vausswolff, plimbate, de-a lungul timpului, pe la toate sindrofiile artistice importante, de la Veneţia la Documenta, sînt semnalizate de leduri roşii - proiectul numindu-se chiar "Red Talk" -, i s-a adăugat Lacuna lui Jiri Skala. Artistul praghez şi-a construit discursul despre această peliculă de intimitate dintr-un spaţiu public şi porneşte de la un colaj de confesiuni: în cabina lui vocile unor oameni fără identitate îşi descriu experienţe prin care la rîndul său ascult