Beam o bere cu un amic - funcţionar de poziţie medie în Comisie - puţin înainte de aderare, în Grand Place, la Bruxelles. "Sîntem cam dezamăgiţi de România şi Bulgaria" - zice el. "Eteee, o să mă iei cu corupţia, ştii că e multă percepţie, puţine date reale" - răspund eu, demn. "Credeam că vorbim serios, ştii că eu nu merg pe şabloanele astea" - îmi zice. "Atunci te referi la sărăcie?". "Nici poveste, că nici Grecia sau Portugalia nu erau niscai bogătani la aderare." "Şi-atunci?" - întreb nedumerit. Deja se ieşise din discursul pe care îl auzeam zi de zi la Bucureşti, eram pe teren necunoscut. "Există aici, la Bruxelles, senzaţia că nu veniţi cu nimic nou, că nu aduceţi nici o contribuţie intelectuală la dezbaterile Uniunii. Aşteptam mai mult, aşteptam păreri şi propuneri, cînd colo, nimic." Aşa a încheiat. Eu m-am supărat. Să ne fi făcut hoţi sau sărăcani, mai era cum era. Ne trecea. Să ne facă proşti, asta era de nesuportat. Românul din mine era făcut terci. Mi-a stat berea-n gît.
La aproape doi ani de la momentul acela, mă tem că situaţiunea nu a evoluat mult. Avem, cît de cît, conturate nişte poziţii de vot în dosarele importante (energie, agricultură, extindere), dar lipsesc, încă, ideile proprii şi propunerile originale. Preocupările liderilor de opinie din "piaţa internă" sînt ataşate altor mize, cu relevanţă pînă la kilometrul 36 sau pe axa Piaţa Presei - Fîntîna Mioriţa (sediile Realitatea TV şi Antena 3). Urmăresc, de vreo patru ani, cam tot ce apare "pe tema europeană" în media românească. Zic că măcar trei sînt motivele importante care văduvesc agenda publică de "chestiunile europene". Unul este complexul. El poate fi de inferioritate (credinţa oarbă că lumina înţelepciunii politice vine de la Bruxelles, că "ai noştri" sînt fie prea fraieri, fie prea corupţi, fie prea primitivi, pentru a-şi impune argumentele pe plan european), ori de superiori
