● György Dragomán, Regele alb, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă, Colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2008.
În ultima polemică literară care a animat cît de cît revistele noastre culturale la începutul toamnei, spiritele cronicarilor serioşi (aţi prins nuanţa?) s-au încins mai ales în jurul lipsei de miză din proza tinerilor scriitori ai momentului. Dincolo de "punctele din oficiu" acordate deja (care-i neliniştesc conştiinţa lui Paul Cernat, la o privire panoramică asupra generaţiei), dincolo de procesul ironic deschis de Daniel Cristea-Enache în România literară, dincolo chiar de diagnosticarea unui consumerism fatal (C. Rogozanu) şi a amestecului de criterii şi "monştri sacri" (Bogdan-Alexandru Stănescu) - chestiunea mizei pare fundamentală în polemica asta autumnală şi, în fond, cordială.
N-o să-mi dau cu părerea, măcar pentru că nici o declaraţie de intenţii şi principii nu rămîne intactă cînd vine vorba de practică, şi nici o contemplaţie teoretică nu poate înlocui aplicaţiunea la unul sau mai multe texte literare. Lucrăm, orice am face (şi am declara), cu materialul clientului, cu literatura care se scrie, şi nu cu cea pe care ne-o dorim sau ne-o imaginăm. Nu e mai puţin adevărat că exasperarea (critică) are la rîndul ei nevoie de debuşeu şi, în mod sigur, e mai bine ca ea să se producă în texte generale, generaţionale şi adesea contrafactuale, decît să cadă - întreagă - pe capul unui singur autor. Cît despre miză şi amestecul ei fatal cu "marile teme", aici am putea avea o problemă practică. Ce înseamnă oare "îmbătrînirea în juvenilitate" de care se plînge Paul Cernat, chestiune reală, care-şi are resorturile-motivaţiile-istoria la nivelul societăţii româneşti postcomuniste, şi nu doar în corpusul "bietei literaturi"? Este ea o arierare puberală la nivelul mijloacelor literare, al viziunii şi (folosirii) cultu
