Pe Bonnie o cunoscusem la Bucureşti, acum câţiva ani. Era o scoţiancă brunetă, cu ochi verzi, destul de căloasă, dar simpatică. Venise în România să facă o lucrare de masterat despre cauzele migraţiei esticilor în Marea Birtanie.

Pe Bonnie o cunoscusem la Bucureşti, acum câţiva ani. Era o scoţiancă brunetă, cu ochi verzi, destul de căloasă, dar simpatică. Venise în România să facă o lucrare de masterat despre cauzele migraţiei esticilor în Marea Birtanie.

Trebuia să stea pe la noi vreo trei săptămâni, timp în care să facă rost de tot felul de date statistici despre nivelul de trai al românilor, şi un amic din mediul universitar mă rugase să o ajut făcându-i legătura cu tot felul de autorităţi. Am început colaborarea printr-un turneu de cârciumi şi terase în timpul căruia îi explicam în engleza mea poticnită de ce fug conaţionalii mei să muncească, să cerşească şi să ciordească în ţări mai ortomane din vestul Europei. Mă ungea pe suflet faptul că înregistra cu un reportofon bălăriile care-mi ieşeau pe gură, mă simţeam important. Am constatat că nu are simţul umorului, fiindcă lua în serios tot ce ziceam, chiar şi atunci când încercam să fac glumiţe.

ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ. Berea românească i se părea gustoasă, aşa că, după trei ore de discutat probleme ştiinţifice, s-a destins şi s-a apucat să-mi povestească viaţa ei. Avusese un prieten polonez, student la Edinburgh, unde stătea şi ea, care o dezamăgise îngrozitor. Cu toate că îi mânca banii, pe motiv că e un estic pauper şi se înşurubase la ea acasă, o înşelase pe toate drumurile şi apoi o părăsise pentru o doamnă între două vârste, care avea jacuzzi şi două maşini. I-am spus că nu toţi esticii sunt la fel şi, ca să-i dovedesc, i-am cumpărat flori de la o negustoreasă ambulantă şi am refuzat, la locaţia unde ne aflam, să mai plătim nemţeşte. Se pare că gestul meu i s-a părut d