"- Dar la ce foloseşte literatura? gîndea el cu voce tare [...] Literatura e făcută să ne distreze cînd avem o stare proastă. - Literatura ne învaţă să trăim, trîmbiţă Diomka, şi tot el roşi pentru cît de caraghios sunaseră cuvintele lui. Vadim îşi dădu capul pe spate: - Ei, asta-i acum, ţi-ai găsit învăţător! Lasâcă ne descurcăm noi în viaţă şi fără ea. Doar n-or fi scriitorii mai deştepţi decît noi, tehnocraţii?"
Deşi, desigur, ar fi greu de susţinut că scriitorii ar fi mai deştepţi decît tehnocraţii, totuşi, în această dispută purtată în paginile unui splendid şi sfîşietor roman, Pavilionul canceroşilor de Al. Soljeniţîn, eu sînt de partea lui Diomka şi cred, împreună cu el, că literatura ne poate învăţa sau, mai propriu spus (pentru că marile cărţi nu sînt didactice), ne poate ajuta să trăim pe noi toţi, copii, părinţi, bunici, tehnocraţi şi oameni de rînd. Am descoperit în ultimii ani, nu fără un surîs, că influenţi teoreticieni ai literaturii ajung şi ei la această idee. În Literatura în pericol (Paris, 2007), Tzvetan Todorov recunoaşte penitent (ca unul care a profesat timp de decenii o altă credinţă) că: "Dacă mă întreb astăzi de ce iubesc literatura, răspunsul care îmi vine spontan în minte este: pentru că mă ajută să trăiesc. [...] Departe de a fi un simplu agrement, o distracţie rezervată persoanelor educate, ea permite oricui să răspundă mai bine vocaţiei sale de fiinţă umană". Fireşte, o asemenea afirmaţie e foarte încăpătoare şi în ea intră o mulţime de lucruri. Literatura este şi un divertisment, te ajută să petreci ore agreabile, după cum ea îndeplineşte acele roluri banale care încep din primele momente ale lecturii şi care, nebăgate în seamă, rămîn active de-a lungul întregii vieţi de cititor: îmbogăţirea limbajului (a vocabularului, cum se spune în şcoală) şi a comunicării. Adesea, un cititor vorbeşte mai bine şi reuşeşte să audă mai bi
