Trag nădejde că printre cititorii Dilemei de faţă nu se află prea mulţi dintre tinerii (ne)cititori cu care m-am întîlnit în ultimii ani pritocind tema lecturii, la liceele "Lahovary" din Rm. Vîlcea şi "Bacovia" din Bacău, la facultăţile de filologie şi istorie ale Universităţii bucureştene, la "Cărtureşti" (cu liceenii programului "Mind the Book" păstorit de Daniel Hanu), sau, cel mai recent, în vara aceasta, cu cei o sută de studenţi veniţi la mănăstirea Sîmbăta de Sus... Fatalmente o să repet şi aici cîte ceva din toate cele spuse cu un prilej sau altul. Iertare.
Să tot fie vreo cinci ani de cînd m-am trezit invitat în direct, cu dimineaţa-n cap, la emisiunea lui Dobrovolschi şi Wilmark de la Radio Pro FM în ideea că - rezum barbar - "ce nevoie avem de cărţi?", cînd ghiduşul columbian m-a harponat scurt şi implacabil mărturisind că el nu citeşte nimic şi nici nu simte nevoia, de vreme ce se simte foarte bine în pielea lui şi-n realitatea valaho-înconjurătoare. Nu ştiu dacă era chiar adevărat sau era o simplă provocare de lucru, dar atunci, reacţionînd pe loc, mi-am forjat şi eu teoria cu care am şocat, cel puţin în primă instanţă, multă lume.
Foarte bine, i-am zis, nici nu aveţi de ce să vă apropiaţi de-o carte, odată ce vă locuiţi confortabil fiinţa şi trăiţi intens, cu sfîntă fervoare, tot ce vi se întîmplă, fără nici un risc de depresie, delabrare sufletească, tremur nevrotic, suicid. În plus, a doua condiţie a neatingerii de carte e să nu faci rău celor din preajmă (dacă nu neapărat să faci cît mai mult bine). Dacă adolescentul acneic, învolburat, rebel fără cauză, anxios, nesigur, amalgam de furii, lacrimi de neputinţă şi patos autoafirmativ, poate ajunge fără lectură la împlinire şi siguranţă de sine, la profesionalism şi succes în carieră - totul e perfect. Atîta vreme cît - să zicem - sportul, jocurile, drumeţiile, computerul, sexul, alcoo
