Adrian Năstase a pierdut politic şi a observat exact. Ţara e ruptă în două. Au trecut patru ani, vor mai trece destui, şi viaţa nu se va schimba pentru jumătatea de Românie pentru care speranţa e doar un cuvânt dintr-un dicţionar inaccesibil.

Şi ţara continuă să se fărâmiţeze în bucăţi mici şi bizare ca „oamenii de ştiinţă“ care se adună uneori prin studiourile OTV.

Văzută de sus, România e ca o matrioşkă mare şi urâtă. În măruntaiele ei stau laolaltă curvele şi doamnele, gentlemenii şi derbedeii, cei drepţi şi cei strâmbi. E o lume brutală şi cinică în care explodează bombe cu ciroză şi poţi sfârşi călcat în picioare pe un peron de gară cu splina ruptă. La fel cum poţi sfârşi răpus de frumuseţile siliconate pe canapelele din cluburile fiţoase. Lucrurile sunt simplificate cretin: ai bani, eşti „şmeker“ sau hoţ, n-ai, eşti prost şi atât. Aşa, şi?

Există o insulă sigură în toată această mare ambiguă. I se spune generic şi greşit: noul val de regizori. Mungiu, Puiu, Mitulescu, Porumboiu, Caranfil, Muntean fac filme bune. Ei nu vor schimba România şi nici nu trebuie să o facă. Filmul angajant, kitsch-ul mobilizator socialist, a murit. Pateticul film nouăzecist, ca un surdomut care urlă ceva, dar nimeni nu înţelege ce, a fost depăşit. Ultima peliculă a lui Radu Muntean, „Boogie“, care a avut premiera săptămâna trecută, vine la timp.

„Boogie“ nu şi-a propus nimic „mare“. A depăşit toate clişeeele. E apolitic, nu răstigneşte comunismul, nu e cu maidanezi. Reuşeşte să fie exact ceea ce trebuie: un film mişto despre criza oamenilor de „treizeci şi ceva“ de ani. „Boogie“ nu e pentru cei care au crescut cu „Mărgelatu“ şi „Buză de Iepure“, nu ascunde mesaje politice grave, nu preconizează revoluţii care ne vor aduce fericirea pe cartelă.

Radu Muntean, scenariştii Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu, actorii Anamar