Asemenea diasporei evreieşti din perioada elenistică sau a celei greceşti din secolul XX, comunităţile româneşti expatriate par să poarte - şi uneori să ascundă - tot ce avem mai bun în materie de capital intelectual. Pentru a folosi un termen uzat prin abuz, "valorile" noastre larg recunoscute nu se află acasă, ci în spaţiul euro-american. Regimul comunist, cu aberaţiile sale kafkiene, poartă desigur principala vină pentru necontenita "fugă a creierelor". Însă nici noua societate românească nu pare atractivă pentru personalităţile veritabile, prea puţin stimulate de "evoluţiile" băştinaşe, fie că ne referim la derivele suburbane ale vieţii civice, fie că acuzăm precaritatea politicilor culturale şi rahitismul mecenatului.
Guvernele instalate după 1990 au părut uneori alertate de situaţia evocată adineaori. Au încercat să determine întoarcerea celor exilaţi şi, mai apoi, emigraţi. Din păcate, oricine şi-a reuşit cariera în străinătate a consimţit la prea multe sacrificii spre a reveni într-o patrie unde nu mai are conexiuni profesionale, casă şi, uneori, nici măcar familie. De ce ar lua-o cineva de la zero, cînd ţara natală îi oferă, pentru a o regăsi, doar cîntece de sirenă patriotardă, chefuri de o zi şi seminarii sforăitoare despre unitatea naţiunii? Există, fireşte, libertatea mişcărilor pendulatorii şi ubicuitatea Internetului. Însă de la orice distanţă s-ar implica românii de seamă în normalizarea contextului intern, tot înstrăinaţi se simt. Cînd propria comunitate reuşeşte să te gonească pe alte meleaguri, e greu să-ţi dizolvi ranchiuna faţă de compatrioţii care - prin supunerea faţă de dictatură sau indiferenţa "democratică" faţă de binele comun - ţi-au forţat mîna spre cea mai dramatică dintre deciziile unei vieţi. În fapt, ruptura se dovedeşte iremediabilă. Şi... reciprocă. Dacă depăşim retorica "nupţială" (care îi primeşte pe fiii rătăcitori cu
