Mircea Mihăieş: „Pe fondul indiferenţei publice, al cinismului triumfător, al aranjamentelor de culise, supranumitului «Anton» i s-au deschis pârtiile pentru a ne păstori încă patru ani“.
PSD-ul e un partid plicticos. Şi nu de azi, de ieri. Dacă n-ar fi aşa, zvârcolirile ca pe patul de moarte din interiorul său ar polariza atenţia mass-media şi a omului de rând. Lumea îi cunoaşte, însă, atât de bine, încât singura reacţie a individului normal e ridicarea umerilor a lehamite. Despre aceste progenituri ale nefericirii naţionale nu prea-ţi vine să vorbeşti, cum nu-ţi vine să vorbeşti despre boală şi moarte. Dacă România arată cum arată, imaginea se datorează aproape în exclusivitate blestemului aruncat asupra noastră odată cu apariţia în viaţa publică a lui Ion Iliescu. Fesenismul său contondent n-ar fi fost, însă, posibil fără complicitatea la scară largă a multor indivizi. O tânără profesoară din Banat a surprins cu dureroasă acuitate esenţa lumii bolnave în care ne e dat să trăim: „Românii îi iubesc numai pe cei care vin din aceeaşi mocirlă cu ei. Ferească Dumnezeu să fie în tine niscai creier, valoare, talent sau... har!“.
Ne-am pricopsit cu Iliescu nu din vreo fatalitate istorică, ci pentru că destui români au găsit în el un alibi. N-am să uit cât oi trăi c-a existat în CPUN-ul anului 1990 un moment de cumpănă, când s-ar fi putut bloca accesul spre putere al acestui veritabil monstru. Ştiţi de cine a fost salvat? De nimeni altul decât „parizianul“, „democratul“, „liberalul“ Radu Câmpeanu! Atunci, la masa verde s-a stabilit că vom merge spre dezastru, şi nu spre normalitate. Pentru orgoliul de a intra şi Câmpeanu, el, famelicul, marginalul, mediocrul absolut în „cursa prezidenţială“, am fost vânduţi nemernicilor pentru care lumina ideologică vine încă de la Răsărit, deşi au conturile burduşite cu bancnote tipărite în Apus!
Scena
