"Declarativ, cu excepţia PRM, care a şi contestat în instanţă (deocamdată fără succes) hotărârea de guvern privind trasarea colegiilor electorale, partidele politice au îmbrăţişat public «reforma uninominalului». Dar, în intimitatea propriilor sedii, s-au îngrozit."
Ani la rând, clasa politică, în covârşitoarea ei majoritate, s-a prefăcut, mai mult sau mai puţin convingător, în funcţie de partid şi de pricepere, că vrea uninominal. Aproape toţi politrucii consacraţi ai României clamau solemn că ei îşi doresc cu ardoare să se voteze omul, nu lista, dar nu vor "ăia". Unde "ăia" erau, după caz, ori vremelnicii adversari de pe scena politică, ori şefii lor ierarhici cu putere de decizie asupra direcţiilor strategice ale propriei formaţiuni. Alături de ei, într-un cor perfect al demagogiei ieftine, s-a plasat o bună parte din media şi extrem de vocala societate civilă de televizor.
S-au scris editoriale, s-au făcut campanii, s-au organizat dezbateri şi seminarii, doar-doar s-o pogorî uninominalul izbăvitor şi aducător de fericire prosperă peste biata ţărişoară.
Există în folclorul popular o vorbă care musteşte de înţelepciune: "Ai grijă ce-ţi doreşti foarte tare, fiindcă s-ar putea să ţi se întâmple." Iar povestea poreclitei reforme a sistemului electoral, prin trecerea la votul uninominal, chiar şi aşa şchiop cum a ieşit din zbaterile guvernului, urmează cu fidelitate pilda de mai sus. A trebuit ca demagogia feroce a lui Traian Băsescu, până atunci unul dintre puţinii adversari declaraţi ai uninominalului, să provoace un referendum (ratat, de altfel) ca România anului 2008 să se procopsească. Fiindcă ambiţioşii liberali, de teamă să nu care cumva să le ia foştii aliaţi de pe vremea "revoluţiei portocalii" caşcavalul electoral de la gurile nesătule, au produs rapid, într-o dulce cârdăşie cu ex-"regimul t
