Mă sună un fost coleg de şcoală, cu care prindeam peşte cu mâna dibuindu-l printre rădăcini (trezindu-ne uneori cu câte-un şerpălău de toată frumuseţea!), coceam porumb pe marginea Mă sună un fost coleg de şcoală, cu care prindeam peşte cu mâna dibuindu-l printre rădăcini (trezindu-ne uneori cu câte-un şerpălău de toată frumuseţea!), coceam porumb pe marginea gârlei, şterpeleam prune de pe deal, cotrobăiam scorburile şi ne căţăram după pui de cioară. I-am recunoscut vocea din prima, chiar dacă între timp i se îngroşase (de la tutun, îi spun eu; de la supărări, mă asigură el). Ne leagă atâtea aventuri, trăsnăi şi amintiri din copilărie, încât îi voi recunoaşte gâfâitul repezit chiar şi după o sută de ani.
„Am dat de necaz”, îmi zice, după ce mai întâi îşi făcuse datoria să mă întrebe ce mai e pe la Bucureşti („Ce să fie? Şi bune, şi rele, nimic deosebit” „Aha... tot ca pe la noi”). „Ce necaz?” - îi vin în întâmpinare, simţindu-i nodul în gât - „părinţii, copiii?” „Nu, bătrâne, şi mai rău: m-au nenorocit porcii lu’ Şoşoi. Praf m-au făcut!” Urmează o tăcere şi un oftat adânc. În fine, explicaţiile. „Le-a dat drumu’ noaptea de la stână şi mi-au prăpădit porumbu’. Din trei ştiuleţi, doi îs gata. Am băgat banii degeaba în arături... Mi-am rupt oasele cu nevastă-mea la prăşit... Praf m-a făcut nenorocitu’ ăsta, iar poliţia zice «Fă reclamaţie!» Am făcut şi reclamaţie, da’ mai bine nu făceam: mi-a băgat-o Şoşoi sub nas, că ştii, e pe mână cu poliţiştii. Le dă brânză, le dă miei...”
O nouă pauză, un nou oftat. Şi apoi, întrebarea ca un pumnal: „Mă poţi ajuta?”. Aş vrea, dar cum? „Dă-l la ziar! Pune colo, mare, pe prima pagină: «Porcii lu’ Şoşoi îşi bat joc de munca oamenilor!» Măcar atât să păţească: să râdă de el toată ţara!”
Nu pot să-i explic că porcii lu’ Şoşoi nu sunt subiect de prima pagină. Dar acolo, în sat, aceea este ştirea,
